Suflet negru

Capitolul 6

— De ce te uiți la mine de parcă ai văzut o stafie? Mă întreabă purtând pe chip o expresie rănită. Vino-ți în fire Anka! Te comporți aiurea, nu-i vina copilului că tatăl ei e un curvar! Urlă conștiința în mine.

— Nu-i nimic scumpo, eu sunt Anka. Tu cum te numești? O întreb privindu-i chipul angelic, dar gândul că această fetiță ar putea fi a lui Antonio nu-mi dă pace.

— Eliza. Acum haide, nu-i frumos să ne lăsă-m așteptate. Vine în direcția mea și îmi cuprinde mâna cu mânuța ei făcându-mi semn să o urmez.

Părăsim dormitorul, mergem de a lungul unui hol uriaș coborâm câteva scări și într-un final ajungem în sala de mese unde două perechi de ochi mă privesc. La capul mesei stă Antonio, iar pe rândul de scaune din dreapta al mesei lungi stă o femeie cu părul roșcat. Când mă vede Antonio se ridică de la masă când ajunge în fața mea îmi aruncă o privire drăgăstoasă, dar eu îi arunc o privire plină de venin.

— Unchiule! Strigă fetița și îi sare în brațele lui Antonio. Pentru o secundă mi se ia o piatră de pe inimă, dar alta mi se pune când o văd pe femeia de la masă care acum e lângă noi cum mă privește urât.

— Bianka, ea e sora mea Alma, iar monstrulețul ăsta mic e Eliza nepoata mea. Face acesta prezentările.

— Încântată. Spun și întind mâna spre sora acestuia, dar aceasta îmi aruncă o privire disprețuitoare o ia din brațele lui Antonio pe Eliza și părăsește sala fără să scoată vreun cuvânt.

— Am făcut ceva greșit? Îl întreb de a dreptul confuză.

— Nu ai făcut nimic rău, doar că Almei îi trebuie timp să se acomodeze cu tine pe aici.

— Nu va fi nevoie, oricum plec acum. Spun și fac pași hotărâți spre ieșire.

— Nu pleci nicăieri, Bianka! Nu vei părăsi acest palat fără aprobarea mea!

— Nu-mi dictezi tu mie ce să fac! Spun cu aciditate și îmi continui drumul arătându-i că nu îmi pasă de spusele lui.

— Bianka! Strigă și mă trage spre el cu putere acest lucru făcându-mă să gem de durere, lacrimile fiind prezente în ochii mei. Nu sunt lacrimi de durere sunt lacrimi de frică, niciodată nu l-am văzut așa nervos. Când acesta realizează ce tocmai a făcut mă ia în brațe și în câteva secunde ajungem înapoi în dormitorul în care m-am trezit. Mă așează în pat strângându-mă la pieptul lui ștergându-mi lacrimile.

— Iartă-mă. Nu o să te mai rănesc niciodată. Spune și îmi mângâie părul și îmi sărută fruntea până ce adorm.

Antonio

Sunt un mare nenorocit, mă urăsc că  mi-am pierdut controlul de față cu ea. Dar ea e atât de complicată și faptul că e încăpățânată nu mă ajută cu nimic. Știu, nu am acționat bine când am răpit-o pentru a doua oră, dar pur și simplu nu pot rezista fără.

Acum când o privesc cum doarme cuibărită la pieptul meu îmi dau seama că ea e speranța la fericire. E complicat, nu pot să spun că va fi ușor noi doi fiind din clanuri adverse, dar știu sigur că am nevoie de ea ca de aer nu o pot lăsa să plece de lângă mine.

Am început prost și nu m-am gândit bine să o aduc la palat mai ales că Alma o privește ca pe o dușmancă. Zâmbesc ca prostul când se lipește și mai tare de pieptul meu mintea mea născocind un plan perfect pentru a o face să se îndrăgostească de mine. Să nu poată sta nici măcar două secunde departe de mine, atunci voi fi sigur că nu mă va părăsi vreodată.