Dupa moarte.

CAPITOLUL 2: Moartea nu e ceea ce pare

Întuneric. Stau jos rezemata de ce pare a fi un perete din piatră, rece și umed. Podeaua este și ea la fel de rece ca peretele."Ce se întampla?" strig din toate puterile, surprinsă totuși ca pot striga. Credeam că am murit, adică sunt 100% sigură că nu mai sunt la rădăcina copacului acela, stau rezemată de afurisitul ăsta de perete care îmi udă tricoul preferat. Se pare ca moarte nu e ceea ce credeam eu ca e. Începe să mi se facă din ce in ce mai frig.

Încerc să mă ridic, dar nu văd nimic. " Hey !! E cineva pe aici?" strig. Îmi pun mainile în cap în semn de disperare : "Unde naiba sunt?" ma întreb.
Brusc îmi aduc aminte de glonțul din umarul drept. îmi duc mana la umar și ating usor locul unde imi amintesc că era rana, așteptând să mă doara, dar spre surprinderea mea nu m-a durut. Eram confuză. îmi dezvelesc ușor umarul sa simt unde era gaura de glonț , poate înainte nu nimerisem locul. Caut încet cu degetul locul glonțului, dar nu găsesc nimic. La un moment dat dau de ceea ce pare a fi o cicatrice. "Cum s-a întamplat asta??" șoptesc, cât pe ce sa îmi pierd mințile.

Întorc capul spre stânga apoi spre dreapta să văd dacă într-adevar mi-am pierdut vederea și parcă văd fum, sau ceață, nu sunt sigura. Asta înseamna un singur lucru : nu am rămas fară vedere, doar este întuneric. Nu știam ce sa fac. Încerc să mă ridic ajutandu-mă de perete. Am reușit în cele din urmă. " Acum ce?" . E prea întuneric ca să mă deplasez. Oftez adânc. " Cum s-a întâmplata asta?" mă gândesc cu frică.

Am hotarât să mă pun înapoi jos pentru că îmi era imposibil să văd pe unde calc sau în ce parte sa mă duc. Brusc, apare o lumina puternică din dreapta mea. Parcă preferam mai mult întunericul, macăr el nu îmi ardea ochii așa de tare ca lumina asta sâcâitoare. Pare a fi o lanterna. Se tot apropia de mine, orbindu-ma complet. Mi-am pus mana peste ochi pentru că lumina era prea puternica. Nu știam la ce să mă aștept. La o persoana? La un monstru...? "Serios, Hanna?? Un monstru?" spune o voce din capul meu. "Nu stiu!?! La ce ma pot astepta?" îmi răspund singura. După câteva secunde îmi dau seama că vorbesc singura și îmi dau una peste frunte, nu prea tare.
Acel cineva...sau ceva din spatele lanternei scoate un sunet ce pare a fi un râset și apoi stinge lumina.

O silueta masivă apare în fața mea, pare a fi o persoana. Răsuflu ușurată - nu eram singură - însa într-o secunda mi se face așa de frică încât incep să țip foarte tare - nu eram singură - .
"Poți înceta să țipi, e totul ok. Hanna Miller?" spune vocea nefamiliara.
...