La douăzeci și unu de ani mulți deja poate au o familie, o carieră sau chiar termină o facultate fiind înzestrați cu darul de a fii un geniu avansat cu un an față de ceilalți muritori, iar eu; eu îmi petrec zilele printre întinderile de flori. Eu su...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Dacă ești un cititor nou, reacționează la acest paragraf cu FR (first reading), iar dacă e pentru a doua sau a n recitire, reacționează cu RR (rereading). Lectură plăcută. Capitolele vor fi postate periodic, înfuncție de timpul de scriere ce poate variași vor include linii melodice de fundal în secțiunea mass media.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
O frumoasă zi de vară tocmai se terminase, iar razele soarelui apus picta străzile micuțului oraș de provincie în nuanțe calde de portocaliu. Era vineri, iar pentru mulți tineri studenți asta însemna vacanță; încă un an de facultate se terminase, la fel și pentru mine. Mulți poate deja aveau făcut un plan bine stabilit; să se angajeze, poate să se apuce de lucrarea de sfârșit de licență sau chiar să fie un pierde vară ce abia aștepta această perioadă să meargă la micuța mare ce ne înconjura țara sau să stea acasă, în pat sau hamac la un serial pe Netflix sau să imite viața unei pisici prin dulcele somn. Însă eu nu. Aveam să merg pentru ultima oară la casa bunicii după moartea acesteia.
Familia după lungi dezbateri s-a decis să o vândă. Nu e o idee prea înțeleaptă după părerea mea sau a verișorilor mei. O casă la țară, în inima munților, cu un lac la un pas distanță pare mai mult înclinată spre ideea unei case de vacanță decât a unei colibe bătrânești. Ce-i drept, în timpul anului nu avem cum să ajungem acolo să avem grijă de ea. Doar trei luni din doisprezece, și alea pe timp de vară, nu ajung să o menți la adevărata ei valoare. Încă eram în fața facultății, pe scări, uitându-mă cu nostalgie și un gol imens în suflet ce îmi oferea o senzație de rău, la biletul de tren ce era doar dus spre locul copilăriei mele. Nu prea îmi aduc aminte multe întâmplări de când eram mică și stăteam acolo, dar gândul că vara asta va fi ultima oară când o voi vedea, parcă mă distruge ca și cum ai lovi iar și iar cioburile unei vaze sparte. Las biletul în geantă, îmi ridic privirea spre orizont, și cu o oarecare demnitate stupidă cobor scările instituției ce m-a introdus în lumea frumosului univers de chimie ce uneori pare o plăcere, iar alte ori un chin. Cu un mers monoton, deloc conturat spre feminitatea puternică a sexului frumos, aștept autobuzul pentru a ajunge la apartamentul din centru unde încă stau cu ai mei ca să-mi iau valiza deloc micuță, în stil clasic, luată de când eram mică din casa bunicii cu ideea că o să-mi pun în ea toate păpușile și hăinuțele ca să le păstrez viitoarei mele fetițe. Acum acele păpuși nici nu știu unde zac rătăcite și uitate, însă această valiză avea să păstreze în ea nu doar haine, ci și amintiri din anii tinereții mele de copil ce nu-și punea grijile înaintea fericirii.
