Nu știu ce e acum cu mine.
Nu mă pot numi între patru pereți dar șiu ca sunt închis.
Nu știu unde sau de ce nu pot vedea capătul pereților. Sunt blocat și în jurul meu e intuneric. Cunosc pe cineva care știa prea bine că detest întunericul. Râdea adesea de mine din motivul ăsta dar îmi plăcea chiar și așa să îi văd părul morcoviu lucind și sărind pe umeri și ochii jucăuși cu o culorae ce nu o puteam desluși niciodată, lucind. Era fericere, căreia acum îi duc dorul.
M-am așezat pe jos puțin confuz, realizând atunci că nu mă puteam vedea nici pe mine, nici ce era în jur. Am început să mă verific. Nu aveam pălăria, nu aveam țigările. Bine măcar că îmi aveam părul, căci am realizat cu greu și absența hainelor mele. A durat ceva.
Acum însă sunt zgribulit și încremenit de frică pe jos. Nu știu la ce să mă aștept. Nu înțeleg nimic.
Eram panicat și m-am gândit la lucrul ce mă calma întotdeauna, chiar și înainte de spectacole: felul în care îi mirosea părul. Nu am înțeles niciodată ce îi făcea părul atât de special, dar ma omora de fiecare dată și mă învia la loc. Era o combinație drăguță a unui parfum dulce pe care pielea sa o avea tot tipul și un fum de țigară ce îmi înfunda nările. Am zâmbit gândindu-mă la asta și mi-am adus aminte cum, o dată, îl împinsese pe Duff în timp ce râdea iar din sticla lui de vodka a curs pe părul lui. A țipat puțin la el, dar degeaba, oricum, tremuram mirosindu-i părul în secret. Îmi plăcea. Bine că nu m-a prins niciodată.
Am realizat că pe mine nu mă pot vedea. Dar amintirile mi le văd asemeni unei înregistrări video pe un ecran luminos cu detalii perfecte și fine precum mirosul. Iar locul ăsta devine din ce în ce mai ciudat.
