Sofism despre moarte (WattAwards)

2: La o cafea

Capitolul doi.  Va rog, spuneti ce credeti despre poveste/capitol si ajuta-ma sa imi imbunatatesc stilul. Chiar vreau sa o termin iar asta ar fi incurajator :D Dany in poza, pentru EmilieMargot :)

@};-

2: La o cafea.

Dragoş a plecat la facultate încă de duminică. Uneori, prefera să se trezească lunea foarte devreme şi să ia trenul, pentru a petrece câteva ore în plus cu Flavia, însă cearta dintre ei nu a fost stinsă. Nici unul dintre ei nu a încercat să ia legătura cu celălalt. Amândoi aşteptau ca apele să se liniştească şi să ia celălalt iniţiativa. Amândoi erau prea încăpăţânaţi pentru asta, astfel că săptămâna a trecut fără nici un salut la telefon între cei doi.

Flavia era destul de abătută din pricina aceasta. Dar orgoliul nu o lăsa să îl sune, deşi se uita cel puţin o dată pe zi în telefon, la numărul lui, alături de numele lui. Încerca să nu se gândească la el şi să se concentreze pe povestea lui Radu şi a Elei. Nu era sigură de ce o interesa atât de mult, căci povestea în sine îi provoca milă şi ar fi preferat să nu o afle niciodată. Într-un fel, regăsea o părticică mică din ea în situaţia amândurora. În final, s-a consolat cu gândul că el are nevoie de cineva care să îi asculte poveştile înterminabile. Iar acel cineva nu era un psiholog, cum ar fi avut nevoie, ci un prieten. Cineva care nu îl judecă, nu îi dă sfaturi, ci doar ascultă. Nu îl cunoştea, dar voia să îl ajute puţin, măcar cu atât. Într-un fel, era modul ei de a mulţumi că, atunci când ea a avut nevoie de cineva, o persoană a apărut ca să o scoată din noroi când toţi ceilalţi au plecat.

Îi plăcea vocea lui atunci când nu scâncea în telefon. Era uşor răguşită şi masculină. Ceva din ea îi amintea de Dragoş, dar ştia că nu era comparaţie între cei doi.

Într-un moment de impulsivitate, i-a spus că i-ar plăcea să se întâlnească cu el. Să îi povestească ceva faţă în faţă. I-a plăcut ideea. Iar ea nu a avut nici o problemă în a o convinge pe sora sa, Lavinia, să o găzduiască pentru două zile, deşi locuia cu iubitul ei. Acesta încercase să o convingă de multe ori să mai treacă în vizită pe la ei. Era singur la părinţi şi o vedea ca pe o soră mai mică, care are nevoie de protecţie. Nu o deranja, căci îl plăcea. Avea întotdeauna un zâmbet pentru ea, se purta cu sora ei de parcă era făcută din sticlă, şi era întotdeauna la dispoziţia ei, dacă avea nevoie de cineva cu care să vorbească.

Atât Alex cât şi Lavinia au fost fericiţi când au întâmpinat-o pe Flavia la gară. Au condus-o la garsoniera pe care o împăraţeau, i-au dat o cheie şi s-au despărţit de ea cu regret, încercând să ajungă la cursuri şi promiţându-i că vor petrece cu ea a doua zi.

Pe fată nu a deranjat-o. Îi era dor de cei doi porumbei, dar care erau atât de drăguţi împreună, câteodată aproape greţoşi. Dar îi iubea şi era fericită pentru ei. Nu voia să le strice programul, şi mai dorea şi să se întâlnească cu Radu.

Timişoara era mai mult un oraş necunoscut pentru Flavia. Ştia să ajungă de la garsoniera celor doi până la mall, în centru, la gară şi ... cam atât. Încerca să fie atentă la străzile şi clădirile pe lângă care trecea, pentru a şti să se întoarcă. Nu se putea baza pe faptul că o va duce înapoi. De fapt, nu era sigură nici că va face cunoştiinţă cu el. Adevărul era că tremura la propriu. În timp ce se apropiat de centru, se gândea şi se răzgândea dacă este o idee bună ceea ce face. A încercat să fie pozitivă, dar nu putea şti ce avea să găsească. Se hotărâse ca, de cum întră în cafenea şi îl zăreşte, dacă nu îi place faţa lui şi ceea ce îi inspiră, fie să se întoarcă şi să plece, fie să se aşeze la altă masă, să se încălzească, după care să plece. Cheia planului era să îşi închidă telefonul înainte de a intrat, dar datorită emoţiilor, a uitat asta.