Sofism despre moarte (WattAwards)

1: Un apel în miez de noapte

Primul capitol. poate ca face povestea putin si mai sadica, dar atat crima cat si sinuciderea sunt sadice in esenta, asa ca nici povestea nu poate fi dulce. Pareri? :O3  Flavia in poza :)

@};-

1: Un apel în miez de noapte

Sunetul de apel al telefonului a spart tăcerea nopţii. Fata din pat s-a ridicat brusc, speriată. A întins mâna spre măsuţă, căutând micuţul telefon ce îi zgâria urechile. A răspuns totuşi cu voce somnoroasă, parcă prinsă în visul ei.

 - Da?

 - Te rog ... te implor ... nu închide ...

Vocea de la celălalt capăt s-a frânt într-un suspin. Ochii Flaviei s-au deschis larg, speriată de situaţie. Nu recunoştea vocea, dar putea spune că e a unui tânăr. Şi, din puţina ei experienţă de viaţă, ştia că atunci când un bărbat plânge, el trăieşte în iad.

 - Eşti bine? a întrebat speriată, neştiind ce să spună sau să creadă.

 - Da ... de fapt, nu ... te rog nu închide!

Vocea se bâlbâia, se frângea, iar fiecare sunet părea scos cu durere.

 - Hei, nu o să închid, îţi promit! Doar calmează-te! Spune-mi ce s-a întâmplat.

Fata a aruncat o privire spre ceasul electronic, ce indica ora două dimineaţa şi exact două minute. Nu avea deloc dispoziţie să facă pe psihologul la ora aceea, dar nu voia nici să audă a doua zi la ştiri cum că un tânar s-a sinucis. Daca doar avea nevoie de cineva cu care să vorbească, ea avea să fie acolo. Ştia cum e să tânjeşti după cineva căruia să îi spui ceea ce simţi şi ceea ce s-a întâmplat şi să ştii că asta nu îţi va afecta viaţa. Doar te descarci şi apoi, amândouă persoanele uită cele povestite. Putea face asta, mai ales că nu cunoştea persoana de la celălalt capăt.

 - S-a sinucis! Ela ... ea ... a aflat că am fost cu ea doar dintr-un pariu ... Aşa a fost ... dar ... chiar am cunoscut-o şi ... m-am ... m-am îndrăgostit de ea! Aş ... Aş fi vrut ... trebuia să vorbească ... măcar ... să îmi spună ... i-aş fi explicat ...

 - Eşti sigur că acesta a fost motivul? Poate a fost altceva. O problemă în familie, sau ...

Flavia nu a continuat. I-a oprit vorbele sacadate, dar nu ştia ce să îi spună. Poate că era întradevăr el de vină, dar măcar ar trebui să fie bărbat şi să treacă peste, gândea ea.

 - E spus-o .. chiar foarte clar ...

 - A spus-o? Dar ziceai că nu a vorbit cu tine despre asta?

 - În scrisoarea de adio ... doar asta spunea: că eu am ucis-o, că am fost ultima ei picătură ...

S-a lăsat pe spate, liniştindu-se puţin. A găsit ceva de care să se agaţe. Spera să îl ajute, dar avea nevoie şi de ajutorul lui pentru asta.

 - Ultima picătură? Ca să ajungi la ultima picătură, care duce la ... şi-a muşcat limba, ca să nu rostească sinucidere, înseamnă că sunt multe alte picături. Chiar dacă tu ai fost ultima,  asta nu înseamnă că o picătură a umplut întreg paharul.

 - Da, dar ... asta e picătura peste care nu a putut trece ... şi au fost altele şi mai rele ...

Tânărul începea să îşi mai revină. Propoziţiile deveneau mai clare, nu se mai întrerupea atât de des şi părea să se calmeze. Flavia a luat-o ca pe un semn bun, dar ştia că merge pe nisipuri mişcătoare.

 - Poate te menţionează doar pentru că ai fost ultima picătură. Poate că celelalte au avut un impact mai mare.

 - Da, dar a trecut peste ele ... cum de s-a împotmolit într-o mică decepţie în dragoste ... ştiu că m-a iubit, dar poate nu chiar cât dădea de înţeles ...