Machiavelic (boyxboy)

64

  Deoarece eu nici măcar nu fusesem apropiat de Axel înainte de moartea sa și tot mă simțeam de parcă aș putea muri în momentul acesta. Iar toată situația cu Becky agrava și mai mult acel sentiment de vinovăție din mine.

  — O să gătesc eu azi, propune Sierra, iar eu schițez un zâmbet forțat scurt drept răspuns. 

  — Sună bine.

  

///

  Nu știam ce aș putea face altceva în afară de a pierde timp aiurea. Teoretic, l-a găsit pe Axel deja. Teoretic, puteam pleca de aici. Nu mai era nimic care să mă țină în loc, nici chiar Hardin. Și totuși, rămâneam. Aș încerca să inventez diferite scuze de ce o fac și să caut pretexte care nu au rost.

  Dar știam prea bine adevărul. O făceam pentru Hardin.

  Îmi plimbam picioarele prin grădină, privind nostalgic cum florile de vară se ofileau deja. Timpul lor trecuse, iar frumusețea care era aici acum câteva săptămâni, se contopea cu nostalgia toamnei tot mai mult. Unele petale se lăsau purtate de vânt, iar multe frunze se striveau în palma mea, lăsând doar fărâme amestecate.

  Încă țin minte, precum o memorie care nu va pieri niciodată, noaptea în care am putut vorbi pentru prima dată: precum doar doi oameni simpli, cu Hardin, în această grădină. Desenam. Acum însă nici nu mai țin minte când am ținut ultima dată un creion în mână. Mi-am pierdut și din mânuire. Desenul își pierduse de mult acea flacără pe care o avea înainte pentru mine. Mă simțeam puțin pierdut gândindu-mă la asta, dar știam deja că momentul acesta va sosi într-o bună zi.

  Nu am crezut că atât de repede însă.

  Urmărind cu privirea o frunză luată de vânt, întâlnesc perechea cea de iriși mult prea cunoscută mie. Privirile noastre ni se întâlnesc, iar câteva furnicături îmi străpung pielea, făcându-mă să trag disperat aer în plămâni. Era ironic, chiar dacă aceasta era proprietatea sa, era și ultima persoană pe care m-am așteptat să o văd în momentul acesta.

  Hardin. Doar numele său mă făcea să mă simt atât de gol pe dinăuntru. 

  — M-ai speriat, îi recunosc și mă întorc cu spatele spre dânsul, ridicându-mi atenția înspre cer.

  Era apusul. Nu puteam vedea luna încă, dar cerul era cuprins într-o mulțime de culori intense și aprinse, jucând viu pe cerul senin. Trag o gură de aer în piept, lăsându-mi pieptul să coboare cu o răsuflare lungă. La cât plouase zilele recente, erau o binecuvântare câteva raze de soare. Deși acum soarele apuse deja și era de nevăzut pe cer.

  — Nu știam că ești aici, îmi răspunde lejer și îi aud pașii leneși pe asfalt.

  — Credeam că ești ocupat, îi răspund sarcastic, iar el pufni scurt drept răspuns. 

  Acum cu puțin mai mult de o săptămână în urmă, dormeam în același pat. Acum însă simțeam anxietatea cum îmi curgea prin vene doar gândindu-mă că este în spatele meu. Cât se pot schimba în câteva zile. Părea cumva incredibil și știam că nu am nici un motiv să mă comport ciudat cu el— dar tot ce s-a întâmplat în ultimul timp mă făcea să mă simt ciudat.

  Foarte ciudat.

  — Am crezut că și tu ești plecat cu Sierra și Mia, îmi răspunde onest.

  Mă întorc frustrat înspre dânsul. 

  — Deci chiar ne eviți?

  — Nu e vorba de asta, Ash. Pur și simplu, cred că prefer puțină liniște în aceste zile.