Machiavelic (boyxboy)

41

  — Agh, de ce atât de încăpățânat, oftează exasperat.

  Dau să mă împing de lângă dânsul, deoarece nici prezența sa nu mai eram în stare să o suport, însă ating ceva lipicios, iar când îmi cobor privirea tresar. Tricoul său era murdar de sânge. 

  — Ce e asta? Întreb uimit, iar el își coboară privirea.

  — Ah, drace, s-a deschis rana. Minunat. De aia durea.

  Reacționa atât de degajat de parcă nu tocmai ce avea o pată care se tot prelingea pe suprafața albă a tricoului în continuare. Dacă aș fi văzut atât de mult sânge din mine curgând, aș fi leșinat. La cât de mult sânge a pierdut în ultimul timp, nu m-ar uimi deloc să aflu că el este anemic.

  — Karma funcționează repede văd, îngân cuvintele și mă ridic. 

  Bărbatul expiră lung și își lăsă capul pe spate.

  — Pe buneee, abia am venit. Ce prostie.

  — Dacă nu voiai acolo, asta precis nu s-ar fi întâmplat. Haide repede sau o să se infecteze, mai ales că e cald. 

  — Îți pasă de mine, Ash?

  — Da, nu mă vezi? Sunt obsedat.

  După ce mai vorbesc puțin cu el, reușesc să îl fac să se miște. Lumea deja începuse să se uite urât la noi, dar oare era de uimit? Avea un tricou alb, petele de sânge se vedeau mai bine ca niciodată. 

  Ajungem în parcare, iar el intră în spate. Eu prefer să rămân afară, fiind mult prea cald înăuntru pentru mine. Las totuși ușa deschisă, ca să nu zică nimic, deși era mai indiferent decar naiba. Avea noroc de Mia care i-a pus o trusă de ajutor în mașină. Idiotul ăsta nu este în stare de absolut nimic pe cont propriu. Parcul ăsta de distracții era foarte departe de oraș, până ajungeam la un spital ar fi fost chiar periculos. Iar eu să mă trezesc iarăși într-o situație ca data trecută nu prea îmi doream. 

  — Doamne, de ce a trebuit să se deschidă fix acum? Trebuie să îmi schimb bandajele și cred că acasă o să sun asistentele alea, îmi spune, iar eu îmi încrucișez brațele la piept.

  — A decis Dumnezeu să se răzbune pentru mine, mă rezem de mașină.

  — În morții săi, începe să usture mai tare, își trage tricoul peste cap și îl aruncă pe scaunul din față.

  Curiozitatea mă mânca de viu, privindu-l în mod discret. Încercă să își scoată bandajele atent, dar scrâșni din dinți, aproape scăpând sticluța de apă oxigenată din mâini. Nu era de mirare că îl durea. La cum arăta rana, simțeam disconfort în întreg corpul. Aveam impresia că mă doare pe mine.

  — Nu pot face asta. O să conduc așa și deja vedem mai departe, spune dânsul, iar eu îmi dau ochii peste cap.

  — Abia poți să îți scoți bandajul, iar tu crezi că vei putea conduce? 

  — Doare ca naiba, începe să mă doară și mai tare.

  — Dacă nu te grăbești, îți va fi imposibil să te deiznfectezi acum.

  — Încerc! Dar nu este atât de ușor. 

  O să admit că mă holbam mult prea intensiv la tatuajele sale. Îmi dădeau impresia unui film de acțiune imaginea lor amestecată cu sânge. 

  Îmi înfrânez orice sentiment de repulsie pe care îl aveam pentru el și intru în mașină, trântind ușa în spatele meu. Sunt atent să setez temperatura mai rece în mașină și îi înfășc sticluța din mână. Nu aveam ce face, eram mult prea bun la inimă. Oricât de mult voiam să nu-l bag în seamă, mă enerva el pe mine când se chinuia aici.