HADÈS - BOALĂ NESFÂRȘITĂ.

●Moartea predomină; Capitolul unsprezece.

                

În adevăr simțeam cum respirația morții se așezase pe pleopele mele, în mână-mi apăru de nicăieri o bucată subțire de sticlă, cu marginiile ascuțite. Era atât de ascuțită marginea ei și definită încât la o simplă atingere buricul degetelui mi se umplu de sânge.

El îmi forță degetele s-o încleșteze cuprinzându-mi mâna în pumnul său, carnea mi se încrestase în niște linii care începuseră să sângereze spre dosul mâinii.

— Asta vrei tu? să mor ca să rămân și eu fără lumânare? limba mi se încârligă în gură, încercând să articulez cuvintele.

În ochii lui era vizibil răspunsul la întrebarea mea, nu era nevoie să mai deschidă gura. Ochii îi animau răspunsul afirmativ.

— Noi aparținem de lumi diferite acum, eu în lumea ta nu mă mai pot întoarce, dar tu poți veni să aparții lumii mele, glasul lui suna convingător, ca și cum culegea cuvintele din mintea mea și le rostea.

Știam că moartea e dureroasă, nu neapărat fizic, ea te adună din toate locurile în care te-ai pierdut, și te așează față în față cu regretele tale. Da, regretele se manifestă mai puternic decât moartea însăși.

De ce? pentru că moartea fizică durează câteva clipe, viața omului e doar o răsuflare, dar sufletul nu moare deodată cu trupul, ci se așează față în față cu greșelile și regretele tale purtând un dialog nesfârșit.

— Nu sunt pregătită să mor. Îmi retrag mâinile dintre ale sale fără să-mi justific răspunsul.

Simțeam cum frisoanele se mișcau pe șira spinării mele și îmi provocau o umiditate rece ce se lipea de hainele mele, voiam să mă îndepărtez de figura lui pe care o vedeam distorsionată, aerul în loc să mă oxigeneze mă sufoca.

— Nu vreau să mor, nu vreau să mă împresoare regretele! țipam, dar auzeam doar eu. Mi-am strâns părul în pumni și trăgeam de el și repetam cu voce tare.

Părul mi se pierdea fâșii între degete, iar bucata de sticlă se prăpădi de asfalt și se sparsă în mai multe bucăți.

Dintr-odată ușa fu bruscată și după mai multe lovituri solide, încheietoarea care se blocase, a cedat și ușa se deșurubă din balamale. Cenk mă privea disperat din tocul ușii respirând săcădat, chipul i se întunecă și îngheță sub povara imaginii din fața lui.

— Te simți bine? de ce?...de ce ai sânge pe mâini? și ce drac..dracului faci aici singură? abia glăsui aratând cu mâna spre sângele care își făcuse drum până spre cotul meu.

Am vrut să-i răspund, dar isprăvi să mă oprească din vorbit. Voiam să-i spun că nu am fost singură, dar repeziciunea cu care a ajuns lângă mine și începu să-mi controleze mâna mă opri.

— De ce ți-ai făcut asta? de ce te-ai rănit singură? îmi prinde fața-n palme, după ce se răstește la mine. Îmi prinde capul între palmele sale și mă adăpostește în scobitura gâtului său.

— Nu eu am făcut-o, el a vrut să mor ca să mă pot întâlni cu el.

Ochii lui mă țintuiră confuzi în timp ce degetele lui se apăsau pe rana deschisă, din care curgea sângele șiroaie. Uită pentru un moment ce-am zis, folosindu-și marginile tricoului pentru a-mi acoperi rana.

— Încearcă să te menții lipită de mine până la ieșire, mă liniști, aici sunt foarte mulți microbi și te poți infecta, adaugă spunându-mi ca unui copil mic.

M-am ridicat și el mi-a păstrat mâna înfășurată în tricoul lui până la ieșire, țesătura albă a tricoului se împânzi cu pete de sânge. Am ieșit din încăpere după ce Cenk a lovit ușa cu piciorul, facând-o să se prăpădească la pământ.