●Ore și ceasuri;Capitolul opt.

651 49 8
                                    


Notă; ascultați melodia atașată la momentul din cameră.

Mintea mea funcționa precum un scaun cu rotile care mă păstra un om invalid, fără posibilitatea de a merge din nou. Adormisem lângă mormânt, iar sub mine se strânsese apa cât două degete, corpul îmi întâmpinase un șoc hipotermic moderat.

Brațul îmi paralizase până sus la umăr, iar în zona șoldurilor simțeam niște crampe care radiau până-n baza spatelui. M-am ridicat în șezut simțind cum fiecare os din construcția spatelui meu se dezmembrează, o durere mă reținea de la mijloc până în josul coapselor.

Într-un final îmi mențin toată greutatea într-o mână și mă sprijin de marginea mormântului, echilibrul mintal mi s-a prăbușit când l-am văzut pe tata în dreptul furgonetei, ținându-și mâinile încrucișate la piept.

— Mă gândeam în timp ce te priveam cum dormi...eu n-aș fi putut face față unei asemenea realități, o realitate care să însemne o jumătate a mea lângă mormânt, iar alta sub, spune tata iar reacția lui este calculată, vocea sunându-i altfel de la ultima discuție.

Vocea lui îmi dezlănțui o migrenă, adevărul poate deveni o durere auditivă uneori.

El a fost o parte a mea cu care am reușit să fac cunoștință, o latură pe care nu știam că o posed. M-a făcut să cred că sunt victima literaturii crezând că trăiesc un roman, iar apoi s-a semnat peste finalul meu acolo unde se termină paginile și începe realitatea.

Tata tăcu subjugat de toate adevărurile care ieșiseră dintre buzele noastre, venind spre mine și tragându-mă sub brațul său.

— Îți promit că nu o să te mai forțez niciodată să-ți iei pastilele, nu o să-ți mai induc niciodată starea asta, răspunde în pavilionul urechii mele și se grăbește să-mi sărute creștetul capului.

Tata se comportase contrar așteptărilor mele, dar mângâierile lui mă făceau să întâmpin un proces al vindecării înlăuntrul meu. Comparativ cu mama el era mai îngăduitor, dacă ea m-ar fi găsit aici, acum aș fi fost transportată la cea mai apropiată clinică.

— Ești înghețată...o să oprim pe drum să-ți luăm o băutură caldă, începu să-mi frece umerii de sus în jos pentru a-mi porni circulația sângelui.

Își dezbrăcă puloverul gros și într-o clipă mi-l trase peste cap bagându-mi mâinile în mâneci și tragându-mi părul afară de sub guler, el rămase într-un tricou alb sintetic și aerul rece se lipi de pielea lui facând-o să devină roșie.

El apăru lângă mormânt și-mi zâmbea uitându-se la mine și la tata, ochii mei s-au inundat cu imaginea lui și nevoile mele s-au hrănit cu fragmentele lui. Îmi făcea cu mâna transmițându-mi o bucurie artificială și moderată, simțind cum bătăile scăzute ale inimii mele încep să se împuternicească.

Privirea tatei devenea tot mai confuză uitându-se la mine cum îmi flutur mâna și-i zâmbesc unei întruchipări imaginare, zgribulindu-se de frig și frecându-și umerii și brațele circular.

— Nina, acolo nu este nimeni...rostește și mă apucă de mână, îndoindu-mi cotul de la jumătate pentru a-mi lăsa mâna în jos, cui îi faci cu mâna? adaugă și continuă să mă privească fără consistență.

Prejudecățile lui nu-i permiteau să vadă ceea ce văd fiindcă lumea lui imaginară era un eșec urban, nu avea abilitățile necesare de a înțelege un schizofrenic.

— Eu doar îmi luam rămas bun, tată.

Limba mi s-a încâlcit într-un nod strâns conștientizând că tata a fost martorul unuia dintre actele mele de nebunie. Asta îl putea aduce în pragul unei noi decizii cu privire la sănătatea mea mentală.

HADÈS - BOALĂ NESFÂRȘITĂ.Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum