Până la sfârșit - fan fiction

IV

Mă așez pe canapea lângă Harry, dar acesta nu își ridică privirea de la pui.

- Harry, ce se întâmplă?

- Nimic? răspunde dar își ține în continuare privirea în pământ.

- Harry, sunt prietena ta și știu foarte bine când ceva nu este în regulă. Și tu ar trebui să știi că poți avea încredere în mine, așa că spune-mi. Ce se întâmplă? E totul bine?

- E... e o prostie oricum.

- Harry...

- Cicatricea.

- Cicatricea?

Acesta își ridică privire din pământ și mă fixează cu ochii lui verzi.

- Amm... de câteva zile am niște coșmaruri ciudate. Văd lumini verzi, aud o femeie țipând, dar nu reușesc să văd exact ce este. Nu am dat importanță acestora până când a început să mă doară cicatricea.

- Crezi că...

- Sunt sigur. Acea femeie care țipă este mama mea în noaptea când a fost omorâtă, și totul se leagă.

Fără să știu ce fac, duc mâna la fruntea lui Harry și îi dau încet la o parte șuvița de păr care îi acoperea cicatricea.

Era semnul unui fulger, locul unde Harry a fost marcat de Voldemort, în noaptea când i-au murit părinții iar el a scăpat miraculos cu viață.

- Dar probabil nu e mare scofală deci nu ai de ce să-ți faci griji.

- Harry, ar trebui să vorbești cu Dumbledore.

- Dumbledore nu va rezolva nimic, Hailey. Și în plus, are multe pe cap acum. Voi merge la culcare, Ron cred că doarme deja.

Își termină fraza și se ridică, întinzându-mi puiul de bufniță pe care îl iau cu grijă.

- Noapte bună, Hailey.

- Noapte bună, Harry.

Mă îndrept în partea opusă a camerei, spre scările care duc în dormitorul fetelor, iar Harry o ia în cealaltă parte spre cel al băieților.

- Ce ți-a luat atât? mă întreabă Hermione când mă vede.

- Nu îl găseam.

- Băieții sunt cu capul în nori, au și uitat de el.

Nu mai scot nicun cuvânt și îmi iau pijamaua pe mine, după vare mă pun în patul meu cu baldachin și încerc să adorm.

Mă uitam la tavan și mă gândeam la ce mi-a spus Harry, lucru care m-a făcut să-mi aduc aminte, fără nicio noimă, de părinții mei care au murit când eu eram mică. Bunica mi-a spus că au murit într-un accident de mașină, dar după povestea cu Voldemort și cum că ambii erau vrăjitori, am început să mă gândesc dacă nu există un alt motiv.

Harry mi-a povestit că 11 ani a crezut același lucru, unchiul său i-a spus că părinții săi au murit într-un accident de mașină, lucru care, mai târziu s-a dovedit a fi fals.

***

A doua zi dimineață, abia m-am putut trezi. Și nu aș fi făcut-o dacă Hermione nu ar fi tras de mine câteva minute. Eram mai obosită decât atunci când m-am culcat și aș fi dat orice să mai dorm câteva ore. Mi-am îmbrăcat uniforma și mi-am aranjat din mers părul, iar Hermione continua să mă bată la cap.

- Arăți bine, hai să mergem odată că vom rata micul dejun și vom întârzia și la prima oră!

- Așteaptă două secunde...

- Ai spus asta și acum 5 minute. Hailey, a-ra-tă bi-ne. Haide! se răstește și mă trage de braț.

Coborâm în grabă până în Sala Mare unde avusese loc, cu o seară înainte, ceremonia de la începutul fiecărui an. Tot aici serveam masa și ne petreceam timpul, mai ales în perioada Crăciunului.

Ne așezăm la masa celor de la Gryffindor, lângă Harry și Ron, care mormăie ceva când ne vede.

- Era și timpul, ce v-a luat atât? bombăne Ron.

- Lui Hailey nu-i plăcea cum îi stătea părul, răspunde Hermione în timp ce își pune în farfurie niște ouă și șuncă. Dar am rezolvat.

- Ba nu, încă arată oribil. Seamănă mai degrabă cu o matură.

- Tu vorbești? mă privește amenințător Hermione, al cărei păr, era într-adevăr mai ciufulit decât al meu.

- Eu cred că arată bine, mărturisește Harry și ia o gură din sucul de dovleac.

- Mersi, îi răspund.

Iau o felie de pâine prăjită și îmi întind niște gem peste.

- Grăbește-te, vom întârzia la Istoria Magiei, mă mustră Hermione care terminase de mâncat.

Îi fac semn să aștepte, pentru că aveam gura plină, dar Ron mi-o ia înainte.

- Calmează-te, femeie. Las-o pe Hailey să mănânce că veți ajunge la timp.

Ron nu terminase nici el de mâncat, iar Hermione surâde enervată.

- Domnul Binns e chiar cumsecade, dar știi că se va supăra rău dacă întârziem!

- Cumsecade? Anul trecut, în ultima zi înainte de Crăciun ne-a predat așa mult că nu mi-am mai simțit oasele... câteva zile!

- Nu mai exagera, Ronald! Cum spuneam, domnul Binns e chiar de treabă.

- E mai mult mort decât de treabă, zic în șoaptă, însa se pare că prietenii mei mă auziseră, pentru că au izbucnit toți în râs.