Machiavelic (boyxboy)

15

  Chestia asta mă enerva mai mult decât voiam.

  Au trecut deja câteva ore bune. Între timp încă nu am găsit nimic de Ash, dar încă îi mai ofeream timp. O să-l găsesc, în asta aveam încredere. Aveam metodele mele de a pune mâna pe netrebnicul ăla. În momentul acesta îmi doream să-l găsesc mai mult decât îmi doream să pun mâna pe Axel. 

  Acum însă eram ocupat și trebuia să mă gândesc strict la ce era în fața mea. Asta era greu însă. Îmi rezolvam treaba cu judecătorul—care săracul chiar a crezut că scapă de mine. GPS-ul din mașina lui spunea altceva. De moarte scapi mai ușor decât de mine.

  Ce idiot folosește aceeași mașină după ce fuge? Până și Park a fost mai inteligent și a luat doar lucruri mici care nu pot fi interceptate. 

  Presez țeava pistolului de fruntea sa, bărbatul dându-se mai în spate. În privirea sa puteai citi frica și haosul din mintea lui, buza inferioară tremurându-i. Ochii i se umezesc, iar respirația îi devine grea.

  — Nu fă pe tine, te rog, șoptesc amuzat și îmi cobor fața la nivelul său.

  — A-Acosta, nu fă asta. Te rog, te rog, te rog. 

  Se bâlbâia când vorbea. Nu își putea găsi cuvintele, deși știa că trebuie să spună ceva. Tot corpul îi tremura, iar degetele îi erau înfipte în asfaltul de sub el. Fața îi era roșie de la cât plângea— iritant. Om matur și plânge ca o fetiță de grădiniță. I-aș împrăștia creierii chiar în momentul acesta pe asfalt, nu mai puteam răbda mult să-i văd fața. Mă enerva. 

  Maxilarul îmi juca.

  — Ai încercat să fugi, Wharton. Nu-mi place asta, șoptesc.

  — Îmi pare rău! N-am fost eu, dar puștiul ăla!

  Dădea vina pe Park când tot el a fost cel care l-a salvat. Nu sunt de acord cu ce a făcut Park, dar nerecunoscătorul ăsta deja îmi joacă pe nervi.

  — Ce-mi promiți dacă te las? Îl întreb amuzat și îmi cobor arma spre maxilarul său.

  Îi ridic bărbia, împingând pistolul tot mai mult în gâtul său. O lacrimă i se prelinge pe obraz, lăsând o dâră care reflecta lumina felinarului de afară, curgând direct peste linia maxilarului, ajungând să-mi ude palma. Mârâi nemulțumit.

  — Tot. Tot ce vrei. Îți dau absolut orice îți dorești. Banii, casa, mașina. Drace, ia-mi tot. Dar lasă-mă, te rog… te rog, ultima rugă era abia auzită.

  Îmi arcuiesc sprâncenele și îmi cobor privirea spre telefonul lui. Căzuse din buzunar, fiind acum lângă corpul lui, întors cu ecranul în sus. Îmi întind degetele și îl iau, privirea sa urmărindu-mi fiecare mișcare. Nu aveam nici eu idee ce voiam să fac, dar în momentul în care deschid telefonul— sunt întâmpinat de poza sa de familie de pe ecran. Lumina mă orbi puțin, astfel că îl îndepărtez de față. O soție și o fată. El era singurul care zâmbea în poză.

  — Pe ea mi-o dai? Pun întrebarea, iar degetul arătător mi se plimbă înspre copila din poză.

  Îi simțeam tensiunea din glas. Îi simțeam privirea cum se încordează. Simțeam chiar și fiorul care îi trece pe piele. Înghiți cuvintele pe care voia să le spună și cu voce gravă, îmi răspunde:

  — Ea… ea e fiica mea. Are 8 ani, îmi răspunde cu glasul abia auzit de parcă îi era frică să mai vorbească cu mine.

  — Nu asta am întrebat, îi răspund și îmi mișc capul ușor culcat, spre stânga. 

  Ochii i se plimbau de la persoanele din jurul său până la mine. Încerca să își pună gândurile în ordine, dar nu știa nici el ce mai voia. Trage o gură adâncă de aer în el.

  — Da, pronunță cuvântul clar, iar eu zâmbesc. Luați-o, dar vă rog, nu vă atingeți de mine sau de soția mea. Vă rog.

  Îl bat pe umăr în mod prietenește, privirea sa urmărindu-mi reacția. Își întredeschide buzele să zică ceva, dar eu îl opresc.

  — Okay, prietene, mă ridic în picioare.

  — Sunt liber? Întreabă instant, în timp ce eu mă îndepărtam de el. 

  Îi simțeam privirea pe spate, de parcă mă ardea. Îmi pun arma înapoi la brâu și cu un zâmbet larg, mă întorc spre el. Îmi ridic palmele în aer, în semn că nu mai am nimic și expir scurt.

  — Eu nu am de gând să te omor, Wharton, îi răspund ușor amuzat. De fapt, n-am avut de gând niciodată. Cine mă crezi tu? Un criminal? Sprânceana mi se arcuiește. 

  — Nu, nu, nu. 

  Se ridică de pe podea ușurat, dar cade la fel de repede. O împușcătură perturbă liniștea nopții de primăvară, iar la scurt timp se auzi și contactul greu al corpului cu asfaltul de sub el. Nu țipă, nu urlă, nu zise nici măcar un cuvânt. Nici un sunet. Corpul căzuse neînsuflețit și liniștit, rostogolindu-se ușor sub privirea mea. O baltă de sânge se formă repede în jurul lui.

  — Dar alții da, fuseseră ultimele mele cuvinte înainte să părăsesc scena. 

  Și chiar să renunțe la propria sa fiică pentru propria sa greșeală? Mie mi-ar fi rușine în locul lui.