HADÈS - BOALĂ NESFÂRȘITĂ.

●Ore și ceasuri;Capitolul opt.

— Urcăm în mașină? unchiul tău este foarte îngrijorat pentru tine, îmi ghidează pașii către furgonetă, ținându-și palma apăsată de spatele meu.

Am călcat involuntar către mașină fiind împinsă de către mâna lui — tata se agitase și încerca să-și stăpânească emoțiile care îl tensionaseră. Nu voia să lase controlul fricii, o ținea într-o strânsoare care îi făcea tâmplele să zvâcnească.

Am păstrat tăcerea știind că gestul meu i-a dat de gândit și că probabil mintea lui într-un mod automat și mecanic l-a interpretat în foarte multe feluri, panica se desenase în pupilele lui ca o peliculă umedă.

— Și...voi ce-ați făcut astăzi? întreb ascunzându-mi mâinile între pulpele picioarelor, vrând să ascund tremurul care îmi acaparase articulațiile.

Eu mă așezasem pe scaunul pasagerului în timp ce tata tocmai ce intrase în mașină, a pornit vehiculului și se întoarse pentru a se uita în spate peste umăr, mânuind volanul.

— Nu știam unde ești, a fost greu pentru noi să descoperim ce ți s-a întâmplat, evită un contact vizual și mașina se îndreaptă spre ieșirea din cimitir, mușchii feței lui se încordează.

Vocea lui a sunat plină de judecată de parcă voia ca, cuvinte sale să fie suficient de încărcate de amăgire. Mă comportam prostește, degetele îmi tremurau atât de tare încât simțeam cum oasele mi se fisurează singure.

— Iartă-mă, tată...doar iartă-mă, îmi înghit lacrimile cu o singură răsuflare și îmi ascund capul în gulerul puloverului.

Mașina ajunge pe șosea și tata apasă accelerația facând ca roțile încărcate cu noroi să se dezmeticească, viteza din bord scade treptat și ne inflirtăm printre celelalte mașini.

Pleopele mi se îngreunează cu somn și după câteva minute mă cufund în tertiera scaunului, fiind înghițită într-o stare de odihnă anevoioasă.

****

După câteva ore de mers pe drum cu mașina mă trezesc în patul din camera mea, șemineul arunca căldură și încălzea pereții reci. Lemnele de fag proaspăt încinse aromanizau camera cu un miros umed de pădure, temperatura corpului îmi crescuse cu mult peste normal din cauza exagerării tatălui meu.

Aveam câteva perechi de șosete groase în picioare și două pulovere, o pătură sub mine și una deasupra, o căciulă care-mi acoperea jumătatea frunții. Esofagul mi se uscase și cavitatea gurii nu îmi mai producea salivă, nările îmi ardeau și ochii.

M-am ridicat în șezut și căutam prin întunericul dens paharul cu apă ce stătea în permanență pe noptieră, dar în incapabilitatea mea l-am lovit cu dosul mâinii și s-a prăbușit de cișmea. Singura sursă de lumină din încăpere erau lemnele care mistuiau în șemineu, o grămadă de cioburi se adunară sub tălpile mele.

M-am aplecat să le strâng pentru a putea curăța drumul să merg către întrerupător — le-am adunat în palmă, iar cu cealaltă mână le răsfiram. Degetele mi se umplură de sânge, buricele îmi erau vâscoase din cauza vaselor de sânge ce se sparseră.

Am început să mă îndoiesc că mă trezisem din somn pentru că totul părea fragmentat dintr-o lume imaginară, mi-am dus degetele vătămate la gură și am absorbit sângele ce începuse să curgă.

Îi simțeam prezența din nou în cameră în timp ce transpirația mi se scurgea de pe șira spinării — înțepătura cioburilor îmi pornise o usturime moderată, iar el apăru după ce mi-am ținut pleoapele strânse și le-am deschis dintr-odată.

— Ceasul arată că nu o să ne mai întâlnim în nicio oră, iubito. Mâna sa îmi prinde încheietura conducându-mi mâna spre gura sa.

Ochii lui se uitau către ceasul din perete și se ridică din genunchi și-și băgă degetul între limbile și acul mecanismului, dându-le înapoi, făcându-le să se oprească.

— Ca să ne mai putem întâlni trebuie să opresc continoarea lumii, să-i găsesc un sfârșit, degetele lui se prinseră de rama metalică a ceasului, și-l poziționă grijuliu în vechea postură.

Parcă și bătăile mele se opriseră între limbile ceasului și orele ce urmau să mai vină, dar el le-a oprit demersul.

— Îmi vei răspunde la întrebări? mă vei lăsa să știu de ce te-ai sinucis? mă ridic din genunchi și mă apropii temătoare de el.

Figura lui nu îmi mai provoca atât de multă teamă fiindcă îmi hrănea nevoile, inima mea voia să-l simtă chiar și într-o formă iluzionată.

— Îți voi răspunde dacă ești pregătită să faci ceea ce-ți spun eu, ochii săi negri se scaldă în ai mei și mă fac să cad într-o stare de moliciune.

Nu dădeam însemnătate cuvintelor sale fiindcă inima mea își mărea și scădea bătăile atât de mult încât mă clătinam pe propii pași, voiam doar să-l ating, să îi simt pielea în palma mea.

Mâna mea dreaptă se deplasa către obrazul său prin întunericul iluminat doar de către flăcările șemineului, degetele parcă mi se retezeau pe măsura ce mă apropiam de fața lui.

Degetele mele s-au alungit de desubtul ochiului său și-au început să-l mângâie circular până spre maxilar, ochii i s-au stins de parcă atingerea mea i-a domolit durerea.

— Mă simți cu adevărat? bâguie cuvintele și-și deschide ușor genele, uitându-se la mine.

Limba mea devenise un mușchi nefuncțional fiindcă cuvintele nu mai începeau și nici nu se mai sfârșeau din gura mea.

— De parcă ne-am întâlnit și ieri, și azi, și alaltă ieri, șoptesc abia auzibil și el zâmbește în colțul gurii.

Își deschide palma și mă îndeamnă cu privirea să-i imit gestul — îmi potrivesc degetele aliniate în dreptul fiecărui deget al său, iar palma mea se dublifică cu a sa.

— M-m-m-mă simți? adevărat? mă simți adevărat? cuvintele îl îneacă, și rostește entuziasmat.

Eu încuviințez din cap zâmbind și simțind cum lacrimile mi se preling din colțurile ochilor.

Ne-am așezat pe patul meu fără să ne dezlipim palmele una de alta — el stătea pe lateralul patului, păstrând o distanță minimă de mine. Încă nu aveam curajul să mai vorbim, gândurile noastre purtau o conversație neîntreruptă.

Felul în care mă privea mă făcea să cred că am pierdut ordinea nebuniei mele, devenind o groază de gânduri dezordonate. Eu eram un stadiu al gândurilor mele care crescuse atât de mult încât mintea mea devenise o persoană, una diferită de mine, una cu care interlocutam ca și cu o persoană reală.

— Vei merge la secție? privirea lui poseda ceva mai puțin natural, o latură care era torturată, dar care era bine ascunsă.

Întrebarea lui m-a asaltat dintr-odată și i-am răspuns afirmativ, urma să merg la secție cu tata pentru declarații.

— El e cu tine? acolo unde ești și tu? vocea mi se sparge într-o răgușeală seacă.

— După ce pleci de la secție o să ne întâlnim și-ți voi răspunde la întrebări, adaugă și eu îl privesc înmărmurită, nedespărținându-mi palma de a lui.

— În seara asta...tușesc scurt și reiau contactul vizual cu el, nu mai pleca, rămâi.

Îmi privea suferința vrând să participe la vindecarea mea, dar în același timp era conștient că el era doar un nou nivel al nebuniei mele.

Nebunie sau realitate?