Ti-am pus atatea virgule, incat am uitat sa numar. Am pierdut sirul lacrimilor, al sanselor, al momentelor dureroase. In schimb, momentele bune au fost cat degetele la o mana. Mi-ai oferit cu frica si parca imprumut, cu tot cu dobanda. Mi-ai jupuit sufletul, crezand ca asa ma vei transforma intr-un om mizerabil. Ce putin m-ai cunoscut; spre deloc! Ti-am daruit sprijin, complimente, complicitate. Am fost acolo, cand restul isi faceau planuri fara tine. Ai fost universul sperantelor mele. Ce om trist esti! De ce ai omorî sufleteste omul care a dat, care a asteptat si a pierdut ani din viata, pentru un om ca tine? De ce cand nu iubesti, nu esti capabil sa recunosti? De ce e greu sa fi onest, sa lasi omul sa zboare?
