Călărețul fără timp

Întâia promisiune

          Știa că era diferit pentru că oamenii îl priveau suspicios oriunde se ducea chiar dacă era îmbrăcat în haine care nu atrăgeau atenția. De cele mai multe ori se plimba prin piață fiind atras de tarabele oamenilor și de trocul pe care îl făceau aceștia. Asculta, învăța să negocieze și să aprecieze calitatea produselor. Îi plăcea să aibă în jurul său oameni pentru că îi găsea luminoși, calzi și binevoitori în comparație cu fratele său care era tot timpul autoritar la fel ca mama sa, iar servitorii din castel zâmbeau forțat doar în timpul plecăciunilor exagerate.
De când se îmbolnăvise Regele, palatul s-a transformat într-un mormânt viu. Sala tronului era goală, ecoul oricărui sunet fiind asurzitor, iar Regina a devenit o femeie rea și ursuză. Singura ei alinare era Oran pe care îl iubea ca pe unicul său fiu. I-a promis locul la tron însă doar după ce se va întoarce din călătoria de care îi vorbise încă de când era copil, precum o poveste. Cu cât creștea, cu atât Oran realiza că aceea nu era un basm și că, de fapt, mama sa îl pregătise pentru ceea ce urma să se întâmple cu adevărat.

       
       Manasseh devenise un adevărat cavaler, un luptător curajos și un bărbat frumos. Era mult mai pregătit decât fratele său Oran deoarece antrenamentele erau dure și dificile. Putea fii un conducător mult mai bun și mai înțelept, însă mama lor îl prefera tot pe cel mic. Îi promitea luna și soarele pentru marea lui întoarcere din nicăieri. Și-ar fii dorit să fie el cel ales pentru această misiune, însă Regina l-a pedepsit aspru atunci când a îndrăznit să se opună acesteia. Chiar și Regele s-a înfuriat la auzul acelor vorbe. Cu ce era Oran mai presus decât el? Era doar un copil de cincisprezece ani, naiv și visător. Nu merita tronul. Nu merita să facă parte din familia regală și probabil că din perspectiva lui Manasseh, nu avea nici dreptul la viață. Acel gând nu îi dădea pace, iar cu fiecare zi care treceaîncepea să se gândească tot mai serios la asta. Era dreptul lui la tron, fiind fiul cel mare și responsabil și avea de gând să facă tot posibilul să preia ceea ce i se cuvenea de drept.

***

 
       Într-una din zile, pe când Oran se plimba bucuros pe aleile pieții, zări o fată la o tarabă cu bijuterii. S-a apropriat curios, prefăcându-se interesat de obiectele din metal, de pe masă.

       – Vă pot ajuta cu ceva, domnule? V-aș putea recomanda ceva deosebit pentru cineva la fel de special, îi spuse ea într-un final cu o voce subțire și suavă.

        Preț de câteva secunde, ochii lui Oran s-au întâlnit cu ai săi care erau de un verde impresionant, pictați cu galben și maro. Oran nu a mai văzut asemenea culori în ochii cuiva și s-a aplecat, inconștient, peste masa instabilă care a cedat sub presiunea greutății sale. Zgomotul tinichelelor a atras atenția tuturor trecătorilor, lucru care l-a făcut se simtă stânjenit. Nu îi plăcea să fie în centrul atenției în ciuda faptului că era viitorul rege. Fata s-a grăbit să strângă bijuteriile de la picioarele lui Oran, apropriindu-se atât de mult de el încât, privindu-l atât de aproape, a recunoscut acel albastru marin al ochilor săi.
A încercat să lase privirea în pământ pentru o plecăciune, însă Oran a prins-o ferm de braț, obligând-o să îl privească.

        – Te rog, nu! Îi spuse în șoaptă.

       Înțelegând mesajul, l-a lăsat pe Oran să o ajute să strângă dezastrul ce chiar el l-a provocat. Imediat după, Oran a rugat-o să îl urmeze la o plimbare într-un loc mai liniștit pentru a-i exlica situația. Se simțea dator față de ea sau poate voia doar să-și împărtășească povara cu cineva de care era sigur că ascultă cu inima. Vrăjită de privirea sa calmă, a acceptat imediat. Era de necrezut că însuși prințul a invitat-o la o plimbare ce părea atât de intimă. Urma să se întâlnească ziua următoare la poarta mare a curții pentru a ajunge în pădurea ce înconjura castelul. Nu era sigură, însă era liniște și multă verdeață.

       – Îmi place să mă plimb adesea prin piață sau oriunde înafara castelului unde nu mă cunoaște nimeni. Mă face să mă simt atât de viu și de fericit că fac parte din lumea asta pentru că văd oameni care se mulțumesc cu câțiva bănuți câștigați în urma unei munci atât de grele. Iar eu sunt doar un prinț care a primit totul. Nu am făcut absolut nimic ca să merit ceea ce am, i-a spus el în timp ce se plimbau pe poteca care ducea spre pădure.

     
       – Și dacă nu ai fii prinț, ce ți-ai dori să fii?

       – Fierar! I-a răspuns Oran hotărât. Mi-aș fii dorit să fiu fierar, să confecționez obiecte din fier. Aș vrea să știu să modelez lutul, să fac vase, să le ornez.

        Fata chicoti.

       – Tatăl meu este fierar, iar mama m-a învățat să ornez bijuteriile cu pietre. Amândoi muncesc din greu, însă suntem fericiți. Suntem singuri supraviețuitori ai familiei din urma marilor inundații.

       Oran a clipit de câteva ori, dezamăgit. Povestea pe care i-a spus-o mama sa era atât de reală încât îl durea inima. Se simțea atât de vinovat, încât luă mâna fetei într-ale sale.

        – Spune-mi numele tău!  Îi porunci în soaptă.

        Fata se conformă.

        – Liora.

         Oran știuse din prima clipă că s-a îndrăgostit de Liora. Au continuat să se întâlnească în piață sau în pădure timp de câțiva ani. Se iubeau atât de mult încât și luna era geloasă, iar stelele sclipeau pentru iubirea lor. Liora îi oferea căldură sufletească, împlinire și iubire. Fiecare moment cu ea era un dar, o binecuvântare! Oran se gândea serios la căsătorie deși nu îi era permisă din cauza diferenței claselor sociale.
Liora cunoștea legenda Aducătorului de Lumină. Liora știa și că Oran este legendarul copil al regilor din ultima familie înainte de Marea Renaștere. Oricât de mult îl iubea, era nevoită să renunțe la el înainte să o părăsească fiindcă destinele lor erau atât de diferite.

         Într-una din seri, pe când se întâlneau la locul lor secret, Liora îi spuse cu glasul tremurând:

         – Când îți va fii greu, să te uiți la lună cum luminează un cer întreg. E puternică și invincibilă, iubită...căci ea luminează împreună cu stelele, iar soarele singur. Să mă uiți înainte de răsărit și să mă amintești la apus fiindcă tu ești soarele și eu sunt luna ta.

         Cunoștea prea bine înțelesul vorbelor sale. Durerea separării îi sfâșia pieptul, îi lua tot aerul din plămâni, iar inima, biata lui inimă ce zdrobise alte suflete, se oprea parcă din a mai bate. Era nevoit să renunțe la Liora sa iubită măcar pentru o perioadă. Regina insista cu pregătirile călătoriei pentru că era timpul ca el să împlinească profeția.
Privi preț de câteva minute ochii umezi ai fetei cu păr lung, trăgând adânc aer în piept. O sacrifica pe ea împreună cu fericirea amândurora. Fără voia lui. Fără a avea dreptul de alege fiindcă era deja ales. Un val puternic de încredere și curaj, mânat de furie, îi străbătu tot trupul, iar în acel moment știa prea bine ce avea de făcut.

         – Îți promit că mă voi întoarce.