Călărețul fără timp

Douăzeci și unu de zile

          "Încă douăzeci și unu de zile.
          Au trecut atât de repede acești ani încât nu mă pot obișnui cu ideea că vei pleca de lângă mine, fiule. Chiar și pe patul de moarte, acest gând va fi la fel de dureros precum a fost de când te-ai născut.
         Te-am protejat din primele tale zile de viață, cu inima frântă și ochii uscați din cauza lacrimilor prea dure. Trebuia să fiu puternic pentru poporul meu. Am plâns nopțile de frica a ceea ce urma să se întâmple. Nu eram pregătit! Însă lumina din ochii tăi mi-a dat putere să pot lupta în continuare, cu speranța că va fii bine cândva. Dacă citești această scrisoare, înseamnă că lucrurile își urmează corect cursul. Știu că vei fii un conducător bun, un om excepțional, corect și onest. Mă încred în tine și mor cu inima împăcată. De acum încolo, ai în palmele tale secretele lumii, iar pe umeri vei purta poveri grele.
          Să nu te uiți niciodată înapoi. 

Cu dragoste, tatăl tău."

          S-a lăsat liniștea în sala tronului după ce Oran a terminat de citit scrisoarea. Era devastat deși se pregătise din timp pentru acel moment. Tatăl său murise răpus de boala ce-l încerca mai bine de un an. L-au înmormântat în aceeași zi, îndurerați și tăcuți. Întregul regat era în doliu, regele a fost un om iubit și respectat tocmai de aceea oamenii sufereau împreună cu familia regală. Regina nu a plâns, nu a schițat nici un gest care să denote disperare, durere, regret. Pe timpul ceremoniei a stat lângă trupul neînsuflețit al Regelui, privindu-l intens de parcă ar fii putut privi prin el. În mintea ei se derulau imagini de la începutul adolescenței până în momentul respectiv. Familia ei nu a fost de acord cu căsătoria celor doi, tocmai de aceea a luptat din greu pentru iubirea lor care încă ardea, mocnit, în ciuda faptului că el a murit.

        Cei trei priveau absenți tronul gol așteptând, parcă, ca vocea Regelui să taie liniștea mult prea grea. Oran s-a așezat în genunchi în fața treptelor, plângând în hohote. L-a iubit atât de mult pe tatăl său încât ar fii preferat să fie el în locul părintelui. Durerea pierderii îi sfâșie sufletul, nu voia să fie martor la acest ciclu nemilos al vieții, însă nu avea de ales. Timpul Regelui s-a scurs, iar acum era rândul altcuiva să-i ia locul.

          Au stat așa ore în șir, în liniște, realizând că noaptea s-a așternut peste regat abia după ce câțiva servitori au aprins lumânările din camera cea mare. O palmă grea s-a așezat pe umărul lui Oran, strângând ușor oasele fragile ale acestuia.

           — Voi conduce exact ca tata, îți promit! I-a spus Manasseh fratelui său.

            — Doar după ce Oran părăsește acest regat vei avea dreptul să ocupi locul pe acel scaun, sub îndrumarea și supravegherea mea, tună Regina furioasă.

           Manasseh ofta vizibil iritat de atitudinea mamei sale.

           — Am tot dreptul să revendic locul la tron chiar în acest moment. Sunt primul moștenitor direct, fiul cel mare, Manasseh Impunătorul. Îmi revine sarcina și plăcerea de a conduce mai departe acest regat, pentru binele său cât și al nostru.

           Regina s-a ridicat, pălmuindu-l zgomotos pe fiul nemulțumit.

            — De te-ar auzi tatăl tău, ar intra înapoi în pământ de rușine! Timp de douăzeci și unu de zile, Oran este obligat să aibă grijă de ceea ce va lăsa în urma sa pentru că-i vei ține locul pe toată durata călătoriei sale. Respectă-l pe fratele tău căci el este cel care va decide soarta omenirii.

             Oran privea uimit toată scena. Relația dintre mama sa și fratele său se degrada pe zi ce trecea. Răutatea Reginei se revărsa nemăsurabil asupra lui Manasseh, iar acesta îi răspundea cu aceeași monedă. Uneori părea că se urau fiindcă se certau des și își aruncau replici usturătoare. Tot timpul din cauza aceleași probleme: moștenirea tronului. Pe el nu îl interesa nici averea, nici puterea. Nimic din toate astea nu îi putea aduce tatăl înapoi, nici măcar timpul care este ireversibil. Își dorea măcar o oră din copilăria lui alături de Rege, stând pe picioarele sale în scaunul râvnit de Manasseh, ascultând diferite povești. Îi oferise toată dragostea și protecția de care avea nevoie un copil pentru a fii fericit. Acum totul era sumbru și pierdut în timp.

            A doua zi, Manasseh și-a găsit fratele așezat pe o buturugă, lângă grajd, privind absent calul pe care îl primise de la tatăl său. Era singurul său prieten, deși necuvântător, de încredere. Mintea sa era atât de ocupată și de goală în același timp încât ochii i-au devenit încețoșați. Dorința de a fugi departe de acel loc i se instaurase adânc în suflet, însă îl durea în aceeași măsură pentru că trebuia să renunțe totodată la iubirea sa, Liora.

           — Ești pregătit?  Îl întrebă Manasseh, fără a avea o urmă de compasiune în glas.

           —  Nu voi fii niciodată. Nu știu când mă voi întoarce însă vreau să ai grijă de acest regat așa cum tata a avut.

           — Poate o voi face mai bine, îi răspunse Manasseh pufnind.

           Oran s-a înfuriat la auzul acelor vorbe considerându-le o jignire la adresa părintelui său recent decedat. Și-a oprit primul impuls de a sări cu palmele la gâtul fratelui său și a inspirat adânc aer în piept, expirându-l la fel de adânc. Nu avea nevoie de nici o scenă de genul deoarece era prea obosit și trebuia să-și folosească toată energia pentru pregătirea plecării.

           — Nu vei lua nici o decizie în lipsa Reginei chiar și cu acordul consilierilor regali. Nu ai voie să încalci cuvântul său sub nici o formă. Vreau ca familiile care nu fac parte din nici un rang nobil să primească haine noi, materiale groase, hrană mult mai consistentă și mai multă atenție. Ei sunt cei care muncesc pentru ca noi să putem avea...

          
           Nu a apucat să-și termine fraza căci a fost întrerupt de Manasseh vizibil plictisit.

           — Și asta pentru că ești îndrăgostit de fata aceea...ăhm...cum o chema? Liora parcă? Da, așa cred.

           Oran s-a înroșit până în vârful degetelor.

           — Chiar și dacă n-aș fii...

           — Deci recunoști!

           Oran și-a mutat privirea către calul său. Poate că Manasseh avea dreptate. Oare chiar voia să facă un bine tuturor sau doar ei? Oricum ar fii fost, trebuia să-și ducă misiunea la capăt.

           — Și-n cele mai rele condiții vor supraviețuii. Sunt oameni care se descurcă indiferent de situație și așa cum au trecut peste toate năpastele de-a lungul vieții lor mizerabile, așa vor face și de acum încolo. Există reguli nescrise care cer să fie respectate. Altfel care ar fii fost diferența dintre nobilime și oamenii de rând?

        Mezinul a plecat capul, înfrânt. Discuția aceea nu ducea nicăieri deoarece fratele său era ferm convins că scara ierarhică trebuie respecată cu strictețe. Pentru el, oamenii erau doar niște pioni, nici măcar familia nu conta atât de mult. Înțelegea că Manasseh era o persoană rece, crudă și egoistă, însă nu avea de ales, era fratele său și îl iubea în ciuda tuturor defectelor sale. În naivitatea sa, Oran credea că nu avea ce să se întâmple rău și că deciziile pe care urma să le ia Manasseh erau bazate pe raționalitate. Sacrifiile primau în fața sentimentelor și a dorințelor, a tuturor legilor morale.

            — Ce ne face pe noi diferiți de ei? Hainele mai bune, mâncarea? Luxul? Este doar soarta lor nefericită. Dacă ai știi, frate, că toți oamenii aceștia pe care-i denumești sclavi au ceva ce tu nu vei avea niciodată, ți s-ar usca inima de venin.

        Manasseh a strâns pumnii vizibil iritat. Deja întrecea măsura acel copil blestemat.

         — Doar pentru că fost preferatul tatei, nu-ți permit să-mi vorbești în acest mod! Numai din vina ta s-au întâmplat toate nenorocirile, au murit oameni, ai distrus sate, vise. Le-ai luat tot ce aveau, iar acum încerci să-ți speli păcatele prin aceste vorbe dulci. Pe cine crezi că păcălești, nefericitule? Nimeni nu-și dorește ca tu să te fii născut vreodată!

        Vorbele acelea au răsunat mult timp în urechile lui Oran după ce fratele său l-a lăsat singur. Poate că avea dreptate, dar nu era vina lui! Nu el a ales să se nască. Însă putea alege ce avea să facă din acel moment fiindcă puterea stătea la el. În fond, primise un dar și acela era de a aduce lumina în viețile oamenilor, de a atinge cunoașterea absolută. Nu și-a ales el menirea, însă putea alege cum să o îndeplinească. Acel gând îl îmbărbătă fiind tot mai hotărât să facă ceea ce trebuia.