Binele necesar

Capitolul 21

Nick își încolăcește un braț în jurul taliei mele, lipindu-mă de el, dar îl împing cât colo cu forța care mi-a mai rămas.

  — Cară-te, Nick! strig. N-am chef de tine acum!

Mă îndepărtez de el cu pași mari, căutând cu disperare numărul lui Karmen în agenda telefonică. Nick mormăie ceva și îi aud pașii tot mai departe. Pe ecran îmi apare o avertizare cum că bateria mi se descarcă. Înjur printre dinți, terifiată de posibilitatea ca telefonul să mi se închidă. Îmi acopăr fruntea cu o mână și îmi dau seama că frige ca geamul unui șemineu aprins. Ochii mă înțeapă în timp ce apăs cu vârful degetului mare pe litere KARMEN.

Duc telefonul la ureche. Un ton. Două.

Trei.

Apoi liniște.

Privesc telefonul mobil, iar negrul de nepătruns al ecranului lui pur și simplu face totul să se învârtă în jurul meu. Îmi văd reflexia în el și, nu cu mult mai târziu, lacrimile care se preling pe el. Îl lipesc de frunte și mă forțez să îmi reprim suspinele. Trag aer în piept și îmi șterg ochii, uitându-mă în jur după cineva cunoscut. Pășesc ușor spre casă, ignorând toate persoanele necunoscute pe care le întâlnesc în drum. Ashton e de negăsit, iar când dau să intru în casă, Oliver apare în dreapta mea.

  — Încotro, prăjiturică?

Nu pot și nici nu vreau să îmi ascund teama sau lacrimile în fața lui. E uluit să mă vadă așa. Mă inspectează scurt din cap până în picioare, apoi mă apucă de braț și mă trage deoparte, într-un loc retras din grădină.

— Haide, stai jos, mă îndeamnă.

Fac ce spune și sunt puțin ușurată când mă așez pe gardul mic, construit pentru niște flori imense care desparte parcarea de casă. Privesc în pământ și rotesc telefonul între degete, surprinsă și îngrijorată de calmul care m-a cuprins. Cred că, de fapt, e doar liniștea de dinaintea furtunii.

— Oliver, zic, cu nasul înfundat. Am nevoie de tine.

Nu îmi ridic ochii din pământ.

  — Știu, spune Oliver. Are legătură cu băiatu', nu?

Îl privesc direct în ochii. Nu trebuie să îi confirm în alt mod.

Oliver se așază lângă mine cu pretenția că îi povestesc tot. Însă nu pot. Știu că măcar atât îi datorez pentru faptul că e aici, cu mine, acum, și pentru multe altele, însă îmi e frică. Îmi e frică. Frică. Frică. Frică.

— Hai mai bine să mergem în altă parte, propune el. Luăm mașina lui Brendon și plecăm spre necunoscut! Ce spui, pirat?

Schițez un zâmbet și îl urmez spre una dintre mașinile lui Brendon care, deloc surprinzător, are cheile în contact. Oliver urcă la volan, iar eu pe scaunul din dreapta. Deschid imediat torpedoul și găsesc, ca prin minune, un încărcător. Conectez telefonul și îl așez pe picior, ațintindu-l cu privirea în timp ce Oliver conduce spre ieșirea din curtea casei. Arunc o privire pe geam și întâlnesc ochii lui Cameron, care urmăresc mașina uitându-se peste umăr. Eu sunt cea care își ferește privirea de a lui.

Oftez și îmi sprijin capul de tetieră. Intrăm în trafic și un ocean de culori ne invadează: reclame, faruri și tot felul de instalații.  

  — Oliver..., mormăi.

Nu îl văd, dar știu că și-a întors capul spre mine, așa că adaug:

  — Am obosit. 

Oliver oftează adânc, activând semnalizarea când încetinește la semafor. Se întoarce mai mult spre mine.