Binele necesar

Capitolul 8

Interiorul pubului e mai mult un fel de bar cu mese unde, din întâmplare, se prepară câteva feluri de mâncare. Ne așezăm la o masă din colț, iar Ashton salută câțiva tipi cu o mișcare lejeră a mâinii. Mă aplec puțin peste masă și bat darabana din degete.

— Ți-ai făcut repede prieteni pe-aici, remarc către Ashton.

El doar se uită inexpresiv la mine, iar barmanița apare ca din nean lângă masa noastră. Ashton comandă pentru mine, fiindcă habar nu am ce mănâncă roboțeii ăștia din Seattle, dar el nu pare foarte înstrăinat de viața de aici. Rămânem tăcuți până când ne este adusă mâncare, butonându-ne telefoanele și așteptând ca unul dintre noi să deschidă subiectul la care ne gândim, mai mult ca sigur, amândoi. Îl cunosc pe Ashton de când eram copii, și am ajuns să îl cunosc bine de-a lungul timpului. El era un copil singuratic și trist, iar eu eram o fetiță fericită și sociabilă. El mă ajuta să văd răul, ca să știu cum și când să mă feresc de el, iar eu îl făceam să zâmbească. Cândva, cumva, Cameron a intervenit în prietenia noastră, doar că felul în care țineam la Cameron era altul decât cel în care țineam la Ashton, și mi-am dat seama prea târziu ce însemna.

Așa că nu mi-e greu să stau pe scaunul ăsta, în fața prietenului meu cel mai bun, și să mă uit o dată la el ca să-mi dau seama că îl macină ceva. Se gândește la trecut, ca de fiecare dată, și pare mai confuz ca niciodată.

— Sasha, mă abordează el în final. Sigur te simți bine?

Merstec un cartof prăjit și mă las istovită în spate, pe scaun. Îmi șterg degetele unsuroase de șervețelul aflat lângă farfurie și mă gândesc la ce ar trebui să-i răspund. Ca să nu izbucnesc în plâns, desigur.

Încuviințez.

— Am avut și zile mai rele, îi zic, luând alt cartof din farfuria unde resturile unui hamburger zăceau.

Ashton își bea apa din pahar dintr-o singură înghițitură și se încruntă. Evident, nu mă crede.

— Cameron a rămas la fel de imatur, după cum ai văzut.

Ridic atât de spontan din umeri, încât atitudinea mea neutră pare reală.

— El nu știe ce știi tu, Ashton.

Ridic ochii într-ai săi.

— Nu? întreb.

— Nu, clatină din cap. Nu știe.

— Exact. Mergem? Locul ăsta mă face să mă simt ca în anii '60.

Ashton aprobă din cap, zicând c-un zâmbet abia vizibil:

— Nu că ai fi trăit în vremurile alea.

— Uite de-aia n-am trăit, râd fără prea mare tragere de inimă, arătând cu mâna de jur împrejur.

Ieșim din bar câteva minute mai târziu, după ce ne achităm consumația, și Ashton se uită lung la mine în timp ce mergem spre mașină.

— Ce? îl întreb.

— Nimic.

Ridic o sprânceană.

— Vorbește, Medai.

— Într-un timp am crezut că n-o să te mai întorci niciodată.

Îmi feresc privirea de a lui și mă uit în jos, la trotuarul pe care a crescut puțină iarbă, și la încălțările mele cu platformă și ținte.

— Ei bine, acum sunt aici.

— Alex ce face?

Întrebarea lui mă ia prin surprindere și mă gândesc involuntar la... tot. Îmi întorc capul spre Ashton, după ce suntem deja în mașină, și mă uit în ochii lui, ca să nu fiu nevoită să repet răspunsul.