Binele necesar

Capitolul 3

Și geanta mea, și puzderia de lanțuri, cercei și insigne atrag toată atenția asupra mea în timp ce merg. Zgomotul nu este unul strident, dar pare destul de intrigant pentru oamenii din jur. Merg dinspre gară către stația de autobuz, ca să ajung la adresa de pe telefon, adică acasă la Brendon. Nu e persoana pe care voiam musai să o văd ajunsă în Seattle, dar e singura mea opțiune deocamdată.

Urc în autobuz și stau sprijinită de geam tot drumul, ignorând privirile oamenilor, care variază de la a fi dezgustate la a fi de-a dreptul mustrătoare. Dau muzica mai tare în căști, doar ca nu cumva să le aud gândurile, apoi continui să mestec guma care mă ajută să stau – cel puțin o vreme – departe de țigări.

Verific încă o dată adresa de pe ecranul spart al Iphone-ului meu vechi și privesc din nou plăcuța aurie înfiptă în gardul masiv din fața mea. De la stația de autobuz, am mers aproape doi kilometri pe jos, în bătaia fierbinte a soarelui, prin cartierul ăsta frumos decorat – copaci îngrijiți, gazon verde, mașini luxoase care defilează ca niște animale după pradă pe niște străzi largi mărginite de borduri din granit –, ca să ajung la o ditamai poarta, care mai e și încuiată pe deasupra. Nu voiam să îmi amintesc de lucrurile astea: viața bună a lui Brandon în comparație cu a noastră. E de rahat. O întâmpinare mai proastă nu se putea.

Mă sprijin de gard, la umbră, și las geanta să îmi cadă de pe umăr, în iarba verde și proaspătă în care mi se afundă și sandalele negre cu platformă. Îmi dau bretonul pe spate și duc telefonul la ureche, aruncând o privire în jur, neștiind de fapt ce mama naibii caut.

— Da, îmi răspunde Brandon.

— Sunt la poartă.

— Sasha? Tu ești?

— În carne și oase, și un pic cam coaptă de soarele ăsta.

— Te-ai îmbrăcat toată în negru, din nou?

— Nu știu... Rujul se pune?

Brandon chicotește și aud un bâzâit în lateralul meu, apoi observ că poarta se deschide lent, exact ca-n filme.

— Mersi, zic și îi închid, ridicând geanta de pe jos înainte să intru în curte și poarta să se închidă în urma mea.

Grădina lui Brandon e așa cum mă așteptam: foarte mare. Plină de flori, pomi fructiferi pe lângă gard, alee albă, gazon tuns și de un verde venit parcă din alt univers. Ajung la ușă și nu bat înainte să intru, nesurprinsă de faptul că în living dau peste câteva persoane, tocmai pentru că în fața casei erau parcate prea multe mașini. Miroase a iarbă și a tutun și a sex. Fetele și băieții sunt îmbrăcați în costum de baie, iar mulți dintre ei se bălăcesc în piscina din spatele casei. Brandon apare de undeva din spatele lor, într-un short albastru deschis, cu picături de apă care-i cad din păr pe piept și umeri.

— Fir-ar, tipo, n-ai glumit în privința rujului! se încruntă el, uitându-se la buzele mele.

Îl lovesc ușor cu pumnul în umăr.

— Bucuroasă și eu să te revăd, nesuferitule.

Zâmbește larg la mine, apoi se întinde să mă îmbrățișeze și mă umple de apă pe haine. Miroase bine.

— Știi că ești bine-venită, Sasha. Poți să-ți duci lucrurile într-una din camerele de la etaj și după-ntoarce-te să stăm de vorbă.

Încuviințând, uitându-mă peste umărul lui la cuplurile care se distrează-n spate, bucurându-se de vară, de soare, de muzica bună – rock, vreau să zic.

— În regulă, răspund scurt și el îmi arată scările, iar eu merg în direcția indicată de el.

Chiar înainte să ajung la trepte, mă opresc automat când simt că ceva mă trage înapoi. Îmi dau târziu seama că cineva m-a apucat de rucsac ca să mă țină-n loc. Când mă uit peste umăr, enervată până peste cap, dau de ochii senini și zâmbetul strălucitor – plăcut de șocat, totodată – al lui Cameron Medai. Expresia încrâncenată mi se accentuează și strâng din dinți.

Nu mă așteptam să îl revăd aici, acum.

— Sasha? se miră el, cu sprâncenele apropiate. Să fiu al naibii, chiar tu ești! Ce plăcere extraordinară să te revăd.

Zâmbesc fără chef, cu ochii îngustați. Aș vrea să pot să pot dispar printr-un pocnit din degete.

— Nu sunt în asentimentul tău, dar mersi.

Ridică din sprâncene și, în fine, dă drumul rucsacului meu. Nu mă uit la bustul lui gol și nici la felul în care shortul verde i s-a lipit de coapse pentru că e ud. Sau poate o fac?

— Când ai venit? Și... ce faci aici?

Mă uit spre barul aglomerat, apoi din nou la el.

— Ce dracului faci tu aici? îl întreb, scuturând din cap.

Se scarpină la ceafă, un gest care îl face să pară foarte vulnerabil.

— Hm. Poveste lungă și timp prea puțin.

Își ridică ochii într-ai mei, dar eu îmi feresc privirea de a sa.

— Ashton e și el aici, îmi zice, ca și când deja as ști că vreau să aud asta.

Sunt cumva ușurată să aflu asta.

— Super, spun.

— O să... Adică... Noi ne-am mutat aici. Skyler, Hanna, Jess. Tot tacâmul, știi ce zic?

Mă străduiesc din răsputeri să nu arăt vreo emoție vizavi de vestea lui. Nu știu cum mă simt aflând asta.

— Tare, e tot ce pot să scot pe gură.

Atenția lui coboară de-a lungul corpului meu și, obișnuită cu genul ăsta de inventar, rămân nemișcată în fața faptului că privirea lui chiar o simt.

— O să fii prin împrejurimi? mă întreabă.

— Mda. Cel puțin, o vreme.

— Super. Ne vedem pe aici, zice, și-apoi niște tipi tăbară pe el cu sticle de bere.

Îi las în gălăgia lor fumată, urcând trepetele cu o energie pe care habar n-am de unde am luat-o. Închid ochii imediat ce găsesc o cameră liberă, scăpând de haine cu genul de rapiditate care mă satisface, și intru în duș ca să scap de sudoare pe care Medai mi-a produs-o prin propria prezență.