"Dincolo de real"

Capitolul 8

Hei lume. De ceva timp nu ne-am mai vazut, nu? Ei bine iata-ma. Am venit si eu cu capitolul 8. Acum ca nu mai exista stres am zis sa ma relaxez si sa scriu un capitol nou la poveste. Ca de obicei daca va place nu ezitati sa dati un vot sau sa scrieti un comentariu. Va las acum sa citit asa ca va urez: Lectura placuta.

Capitolul 8

   Ma afundam in marea de negru care imi acopera ochii. Era ca si cum acea masa ma inghitea cu totul de parca eram un nimic. Nici nu mai stiam unde ma aflu, cine sunt sau ce se intampla stiam doar ca sunt purtata in zbor undeva la copatul lumii (probabil) intr-o mare de negru.

    La un moment dat in acel negru care ma inconjura aparu un mic punct alb car se marea din ce in ce mai mult pe timp ce trecea. Din cate stiu eu culoare alb simboluizeaza puritate sau scaparea dintr-un anumit loc. Nu stiu exact care dintre variante este cea buna dar sper ca in acest caz sa se aplice a doua dintre ele.

   Deodata imaginea panoului negru din fata mea se facu alb si se preschimba intr-o scena luata parca dintr-un vis.Am vazut o camera mare alba in care nu era decat o fata imbracata intr-o rochie alba simpla, statea acolo pe pat cu ochii in pamant gandindu-se la ceva care o framanta amarnic. Atunci o doamna imbrata in aceeasi rochie alba ca a fetei a intrat in camera, s-a pus pe pat langa fata si a inceput sa o mangaie pe spate.

- Saracuta mea, Emma. Inca esti trista, draga mea?

- Nu pot sa cred ca chiar tu ma intrebi asta. E vizibil ca nu sunt bine, cum as putea sa fiu daca am fost adusa aici cu forta, obligata sa imi parsesc casa in care am copilarit pentru ca asa ati vrut voi. Cum sa nu fiu suparta.a tipat fata incepand sa planga. De ce mi-ai facut asta? De ce? Cu ce ti-am gresit de trebuie sa stau inchisa aici? A da, ca sa nu pot fi cu baiatul pe care il plac si cu care trebuia sa fiu dupa acea seara in care mi-ati distrus visele si mai ales viata.

- Emma, draga, te rog opreste-te. Stiu ca treci prin niste momente grele. Te inteleg dar trebuie sa te obisniesti cu situatia trebuie sa iti dai seama ca tu esti cu adevart speciala si mai ales diferita de acel baiat pe care stiu ca il iubesti, dar...

- Dar ce? Dar ce?mai repeta fata odata ridicandu-se in picioare. Niciun dar. Eu stiu tot ce vrei sa imi spui pentru ca mi-ai spus-o de mai mute ori si deja m-am saturat. Stiu ca tu spui ca nu sunt de nasul lui, ca el nu este ca noi, ca noi suntem superiori pentru ca ei au fost exilati din aceasta lume si fortati sa se refugieze pe pamant pentru nu ne mai face necazuri pentru ca ei sunt rai. Stiu asta si o stiu foarte bine, crede-ma. Dar pur si simplu nu pot sa traiesc o clipa fara sa ma gandesc la el si la tot ce mi sa intamplat pana acum. Pur si simplu nu pot mama. Mama, mama mama...                     

  Atunci imagine fetei disparu in timp ce cuvantul mama imi suna in ecou in cap iar marea de intuneric reaparu dar de data asta intr-o gaura negra care ma tragea in ea. Nu puteam sa cred ce i se intamplase fetei dar in acest moment nu ma puteam gandi decat la faptul ca probail acesta imi este sfarsitul iar eu nu stiu cine sunt. Sper ca ma voi duce intr-un loc mai bun.

                                                                         *  *  *

   Deodata m-am treziu intr-o camera intunecata in care numai lumina unei lampi slabe lumina cate ceva. Nu cred ca mai era nimeni in camera inafara de mine pentru ca oricum nu puteam sa vad pe nimeni in acea bezna. Am incercat sa ma ridic dar am realizat ca eram legata de un scaun cu niste franghii foarte groase. Nu puteam sa imi explic de ce eram aici dar tot ce imi aminteam legat de ce facusem inainte sa fi lesinat (cred) era ca eu si Spencer eram la bal si ne simteam bine pana cand au venit niste oameni ciudati care ne-au separat iar apoi am lesinat. Tot ceea ce am putut spera e ca nu am fost rapita si ca nimeni nu imi va face rau.