Epilog

10.5K 595 131
                                    


Edward

  Mă trezisem încă de dimineață pentru că astăzi era ziua mamei mele. În fiecare an de ziua ei, mergeam la ea să îi duc câte un buchet de flori. Mai erau momente când doream să fiu singur sau să îmi limpezesc mintea, așa că mergeam la mormântul ei, povestindu-i despre mine ca și cum ar fi fost în fața mea.

  Aveam doi ani când ea a murit dintr-o boală stupidă. Eram mic și nu conștientizam ce se întâmplă în jurul meu.

  La vârsta de cinci ani l-am întrebat pe tata de ea. Mi-a spus că este undeva Sus, privindu-ne.

  Când am crescut mai mare, am realizat că mama plecase dintre noi și că nu se va întoarce niciodată. Tot ce am de la ea, sunt pozele de când eram mic. Deși tata mi-a fost și mamă și tată, lipsa ei a pus o amprentă pe viața mea.

  Am cules cheile mașinii, portofelul și am ieșit din apartamentul meu. La cei douăzeci și patru de ani ai mei, am propriul apartament și propria masină. Am preluat conducerea afacerii tatălui meu, fiind acum un director tânăr și bogat. Mă străduisem până acum să o fac pe mama mulțumită și demnă de mine. 

  După ce am cumpărat un buchet de trandafiri albi, am pornit spre cimitir. Știam drumul ca pe propriul buzunar și aveam inima împăcată de fiecare dată când veneam aici.

Am oprit în fața porților mari de fier, locul arătând ca și cum ai fii în Rai. Era liniște și un loc prielnic de a-ți pune gândurile în ordine. Luând buchetul în mână, am pornit pe alee, mergând încet spre ea. Am zărit poza ei și am zâmbit ca de fiecare dată. Am așezat buchetul lângă cruce și m-am așezat pe iarbă.

  — Bună, mamă, la mulți ani! Am venit la tine!

Deși eram catalogat ca fiind un șef dur și de neclintit, moștenind trăsăturile tatălui meu, în momentele când eram aici îmi dădeau jos masca de pe față. Nu zâmbeam des, dar fiind aici, râdeam și vorbeam mai mult ca în orice zi. Mama era slăbiciunea mea!

  Am scos din buzunarul meu scrisoarea pe care ea mi-o lăsase când a murit. Când am crescut mai mare, tata mi-a dat-o zicând să o citesc doar în momentul când mă simt destul de împăcat cu mine însumi. Scrisul era unul lizibil și scris cu cerneală neagră. Am tras aer adânc în piept și am început să citesc cu voce tare.

          Dragă Edward,

   Îți scriu această scrisoare de pe patul de moarte. Când tu aveai un an și jumătate, am fost diagnosticată cu leucemie. Eram tânără, aveam doar douăzeci și opt de ani.

Când tu vei citi această scrisoare, vei fi deja un bărbat din toate punctele de vedere. Îți scriu pentru că vreau să îmi cer iertare de la tine. Îți cer iertare pentru că nu am fost acolo lângă tine, în prima zi de școală. Când ai luat primul 10. Pentru că, băiatul meu, am încredere în tine că vei fii un om deștept. Îți cer iertare pentru că nu am fost acolo când ai luat prima diplomă, aplaudându-te și simțindu-mă mândră de tine.

Îmi pare rău că nu am fost lângă tine când ți-ai prezentat prima iubită. Dragul meu, sper că frumusețea ta a ispitit multe fete și sper că nu ai frânt multe inimi.

Știi care a fost primul tău cuvânt? Mama. Am fost atât de fericită când am auzit cuvântul ăsta din gurița ta. Primul tău cuvânt! Ai fost un băiețel vesel, râdeai mereu și ai fost iubit de toată lumea. Chiar și când erai în scutec, erai plăcut de fete.

  Sper că tatăl tău a fost un exemplu pentru tine. Eu și Davis ne-am iubit enorm și între noi a fost o atracție fatală aș putea spune. Am trecut prin multe împreună, dar la final, el a fost ultima persoană pe care am mai văzut-o înainte să închid ochii.

  Ai asistat chiar și la momentul când tatăl tău m-a cerut de soție. Era Crăciunul și primul nostru Crăciun petrecut în trei. Apoi ai fost și la nunta noastră care a avut loc pe o plajă în Malibu. Atunci a fost momentul când tatăl tău a aflat de boala mea. Până atunci nu spusesem la nimeni și vroiam să mă bucur de ultimele mele clipe petrecute cu voi.

Dragul meu băiat, sper că ai crescut cu mine în inima ta și nu m-ai dat uitării. Sper ca tatăl tau să îți fii arătat poze cu mine.

  În momentul acesta plâng și îți scriu. Îmi imaginez că atunci când vei citii această scrisoare, ești deja un bărbat. Îmi imaginez un bărbat brunet și înalt. Deja zâmbetul tău unic e imprimat în mintea mea.

Îți doresc o viață frumoasă! Și să ai grijă de tatăl tău. Nu știu dacă se va recăsătorii, dar să nu-l lași singur. Moartea mea a fost ca un pumnal înfipt în inima lui și dacă tu nu erai, el devenea un dezastru pe două picioare.

   Cu dragoste,
   Mama ta care te veghează din Ceruri!

La sfârșitul rândurilor, vocea îmi devenise sacadată și foaia a fost udată de lacrimile care îmi curgeau șiroaie. Cuvintele ei mă emoționaseră profund. Mi-aș fi dorit să fi fost în fața mea zicându-mi toate astea. Da, într-adevăr, i-am simțit lipsa în toate momentele mele importante, dar știam că undeva acolo, ea mă vede și e mândră de mine. 

  Tot ce-am realizat până acum, a fost pentru a-mi face mândrii părinții. Tata nu se recăsătorise de la moartea mamei. Se mutase cu prietenul lui Alfred într-o casă mare și stăteau amândoi. Nici măcar Alfred nu se însurase. Au fost momente când eram fericit că tata nu își găsise pe altcineva. Mă credeam un egoist pentru faptul ca tata să nu o înlocuiasca pe mama. Într-o zi mi-a explicat că locul mamei mele nu îl va ocupa nimeni și ca ea va rămâne marea lui iubire. Mi-a povestit prin tot ce-au trecut împreună.

  Mama va rămâne mereu în inima mea! O port cu mine în gând și în suflet oriunde merg. Imaginea ei frumoasă e tipărită în mintea mea precum un tatuaj.

— Îți mulțumesc, mamă! Pentru că mi-ai dat viață și sunt ceea ce sunt acum! Tot ce-am realizat acum, sper că te-a făcut mândră de mine. Să ști că tata te iubește în continuare. Și eu te iubesc, mamă și nu am de ce să te iert!

  I-am sărutat poza și am plecat, urcându-mă în mașină cu zâmbetul mare pe față. 
     

        Sfârșit!

Atracție fatalăUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum