Reguli

8.2K 423 11
                                    


Alfred 

O săptămână!

O săptămână goală și fără sens. O săptămână în care nu am făcut altceva decât să îmi plâng de milă de unul singur.

Prima zi a fost cea mai dureroasă. Eram nedormit de patruzeci și opt de ore și simțeam că o voi lua razna. Am băut și m-am închis în apartament. Am plâns ca un copil mic care tocmai își pierduse mama.

A doua zi mă trezisem din beția cruntă pe care o dădusem de unul singur cu o zi înainte. Am mers în bucătărie robotic și din instinct am preparat două cafele și un biberon cu lapte cald. După ce mi-am dat seama că eram singur, le-am aruncat la gunoi. M-am plimbat haotic prin casă toată ziua, am împrăștiat jucăriile prin living crezând că Edward va veni și se va juca. Când mi-am dat seama că era în zadar, am început să sparg tot de frustrare.

A treia zi m-am trezit în patul mare și gol. Am luat perna în brațe și am strâns-o până când n-am mai simțit-o. Am țipat de frustrare și am plâns din nou.

A patra zi începeam să văd cu adevărat realitatea care ma înconjura. Eram singur și ei nu se vor mai întoarce. Am verificat telefonul și l-am spart de ciudă că nu aveam niciun apel sau mesaj de la ea. Voiam doar să știu că sunt bine.

A cincea zi, eram alt om. De când mă trezisem de dimineață, am deschis geamurile și am început curățenia de toamnă. Am schimbat așternuturile, am aspirat, am spălat pe jos și am șters praful. Mi-am făcut un duș și mi-am bărbierit barba care crescuse destul de mare. În timp ce îmi căutam schimburi curate, ochii mi-au căzut pe două albume de poze. Am răsfoit stângaci fiecare pagină. Poze de la Crăciun cu noi trei râzând. Primul și ultimul nostru Crăciun. Și atunci gândurile fugeau iar spre ei, întrebându-mă dacă sunt bine, dacă s-au obișnuit, dacă Edward e bine, dacă...dacă ... El o atinsese? Mi-am alungat gândul ăsta și am ascuns pozele într-un loc ascuns.

A șasea zi, verișoara mea m-a vizitat. Nu vorbisem despre cele întâmplate și am încercat să evit subiectul. Mi-a povestit că Yan o va duce în țara lui de sărbători și văzând-o atât de fericită, mi-am dat seama că eram gelos. Eram gelos pe fericirea altora. Devenisem un egoist. Credeam că dacă eu nu sunt fericit, nimeni nu va fi.

În a șaptea și ultima zi de tortură, m-am întors la birou. Mă simțeam alt om. Eram alt om! Eram gol. Era ca și cum aș fi avut un buton și mi-as fi oprit umanitatea. Nu mai simțeam nimic, iar asta nu mă mai speria.

Angajații mi-au observat schimbarea și nu am scăpat de privirile lor intense, dar din nou, nu mi-a păsat. M-am comportat ca un șef nemernic care țipă la toți și nemulțumit. De fapt, îmi țipam durerea și golul din mine. Doar că ei nu știau asta și puneau seama că redevenisem omul de acum un an. Eram mai rău!

După ce mi-am terminat programul, nu m-am mai grăbit să ajung acasă. Nu mai aveam de ce și nici pentru cine. Am ieșit la un restaurant și am luat cina de unul singur. Am evitat să trec pe lângă parcul unde veneam cu ei aici. Amintirea lor mă termina psihic și nu știam cum am să trec peste asta.

***

După a opta zi, am clacat. Am chemat-o pe Maya la mine și i-am spus să o sune. Aveam nevoie să îi aud vocea, să știu că e bine.

— Ești sigur?

— Nu! Fă-o până nu mă răzgândesc!

Și așteptam! Așteptam ca ea să răspundă, tonul ăla enervându-mă și zgâriindu-mi urechea. Până când a răspuns...

— Alo!

Am înțepenit pe canapea și simțeam că mă voi prelinge pe ea în curând. Devenisem incapabil să vorbesc și Maya mi-a văzut ezitarea.

Atracție fatalăWhere stories live. Discover now