Crimă, Iubire și Pedeapsă

Un nou început!

-Alexandra! -îmi aud strigat numele, de o voce caldă și placută.

-Hmmmmm! -mârâi somnoroasă. Urăsc momentele când sunt trezită... chiar era așa de urgent încât nu mai suporta amânare...

-Trezirea, te așteaptă toată lumea jos pentru micul dejun! -uhhh... cunosc această voce dintr-o mie, știu că femeia care tocmai încearcă să îmi atragă atenția să îmi ridic capul din așternuturi este cea mai simpatică, din întreaga lume! De multe ori mai mut decât chiar mama.

-Serios că-i dimineață?! -bombănesc întorcându-mi fața în spre ea. Vocea ei suna atât de suav... ca un vals Vienez în ceas de seară, doar că acum e dimineața... și ce urmează să se întâmple chiar nu-mi lace defel... nu vreau să cobor din pat acum...

-Da, draga mea! Haide, nu mai lenevi ! Sus! -mă îndeamă ea cât de blând poate să cobor din pat... De fiecare dată mă trezește cu o voce așa blândă, dar suficient de puternică încât să o sud.

-Vin în jumătate de oră! -îi raspund în timp ce îi fac un semn cu mâna că poate pleca, mesajuleste înțeles.

-Alexandra, ești bine? -întrebarea ei mă lovește ca o găleată plină de apă rece. Chiar trebuia să întrebe...

-Îhm, de ce? -mie așa de somn abia vorbesc, de fapt nu mă mir, aseară când am reușit să adorm era de fapt trei dimineața. Stai un pic! Maria, cât e ora? Nu o să încep acum să mă aventurez în ai povesti bietei femei toate aventurile mele din ultima vreme că ar pleca fără măcar să privească înnapoi... și eu, chiar o plac.

-Șapte și jumătate. -îi aud vocea puțin amuzată.

-De ce sunt chemată la micul dejun așa dimineață? Părinții au uitat că e vacanță? -rostesc întrebarea și mai îmbufnată.

-Nu știu, am primit ordin clar să te anunț să cobori la masă. -spune ferm.

-Bine, vin imediat!

Care este problema lor? Și tot de autocontrolul meu se plâng... Bine că nu au avut intenții să ia masa la tei dimineța... Chiar nu îi pot înțelege... Vreau să dorm!

-Alexandra! Ce se întâmplă cu tine? Nu urlii ca o nebună că te-am trezit, nu arunci cu perne în mine, ba chiar avem o conversație foarte liniștită pentru această oră. -surprinderea din glasul Mariei, mă face să deschid ochii brusc, dar constat că a fost cea mai mare greșeală, astfel încât repar problema instant închizându-i imediat.

-Sunt bine! -răspun d sec. Urăsc interogatoriile.

-Cu plăcere, draga mea! -Maria, iese din cameră, sper să nu îi fi trezit nimic de bănuit. Oricum la câte lucruri s-au întâmplat în ultima vreme... mă miră faptul că nu am luat-o razna. Însă probabil i-am ridicat niște semne de întrebare... Nici cum nu e bine! Dacă urlu la ea dimineața, nu e bine, dacă vorbesc politicos, iarăși nu e bine, atunci cum Doamne iartă-mă e bine?

Maria, are vreo cincizeci și cinci de ani și este bucătăreasă, menajeră și când eram mici făcea pe doica, deci este un multi-talent. Uneori mă întreb cum a rezistat cu noi atâta timp. E o femeie simpatică, mereu are un cuvânt de încurajare. Știe tot timpul să îmi aducă puțină fericire pe chip.

Cobor lent din pat, mă îndrept în spre baie, fac un duș rapid, mă îmbrac într-o pereche de pantaloni scurți negri, un tricou gri și o pereche de teniși tot gri, îmi prind părul într-un coc și mă îndrept spre parter. Când ajung jos, văd toată familia așezată la masa din sufragerie. Hopa, ceva nu e bine. Ce s-o fi întâmplat? Noi de obicei nu luăm masa împreună cu părinții, ei sunt plecați la treburile lor când ne trezim noi. Deja începe să-mi fie frică. Plus că atmosfera se vede de la o poștă că este foarte apăsătoare.