Crimă, Iubire și Pedeapsă

Final sau Început?!

Ce nebunie! Sunt frântă de oboseală, drumul până acasă mi s-a părut o veșnicie. Stați așa,am uitat să mă laud, dacă pot spune așa. Am luat examenul de bacalaureat. Ce-i drept, nu cu notă foarte mare, dar l-am luat și asta contează! Am mers să mă înscriu la drept și săptămâna viitoare voi avea examen. Sper să fie bine! Mare nebunie toată faza asta cu dreptul, dar chiar mă atrage. Ce-i drept aș fi vrut să fac altceva, dar pentru un moment nu se poate!

Intru în casă, dar parcă ceva nu e în regulă! Ușa e deschisă, dar înăuntru nu e nimeni. Ce naiba?! Ai mei tot timpul încuie ușa când pleacă undeva! Nu înțeleg nimic! Urc la mine în cameră, dar nici un zgomot, nici un mesaj, nimic! Ceva clar nu e în regulă, dar habar nu am ce! Intru în camera părinților și după vreo două minute de analizat încăperea, vreau să plec, nu pare nimic suspect, dar ceva mă oprește! Aud din dulap un răsuflu ușurat. Imediat îmi dau seama că e Sonia. Nu vreau să se sperie, de aceea o iau ușor:

-Sunt Nico! -când aude asta, iese din dulap și se aruncă la mine în brațe. Hei, ce s-a întâmplat? -întreb surprinsă de reacția ei.

-Nu știu! Știu doar că mama mi-a zis să stau aici până o să vină ea înapoi și nu a mai venit. Unde e?!

Ce? Cum să facă mama una ca asta? De ce ar fi mințit-o când nici măcar nu e acasă?! De fapt asta mă sperie! Frate! Cum de nu mi-am dat seama?! Ceva nu e bine, dar chiar nu știu ce! O să îi sun, imediat ce o liniștesc pe Sonia!

-Sonia, calmează-te! Mama chiar are foarte multă treabă și probabil a avut vreo urgență și a trebuit să plece. Sonia, merge la fereastră, după ce privește insistent în curte, îmi zice:

-Niciodată nu pleacă de acasă fără mașină!

-Ce? -zic în timp ce mă îndrept spre fereastră.

-Mama când e plecată, nu pleacă cu nimic altceva decât cu mașina ei!

Câtă dreptate are! Ce idioată sunt! Toate mașinile sunt în curte! E și mașina Andreei aici! Unde sunt toți? Ce s-a întâmplat cât am lipsit eu?

-Păi...cred că mi-a zis că vine doamna Manolescu, să meargă împreună la ceva ședință. -mint de îngheață apele!

- Și Alex cu Andreea?

-Ăăă...ei probabil au plecat la plimbare. Uite, fă-ți bagajul și o să te duc la Claudia.

-De ce?

-Eu trebuie să rezolv ceva și nu vreau să te plictisești singură!

Vrând, nevrând mă crede și începe să își facă bagajul. Ies din cameră și o sun pe Claudia, care abia răspunde.

-'Neața! Ce moșu răspunzi așa greu?!

-Ăăă...

-Lasă asta! Vreau s-o ții pe Sonia, la tine până mâine!

-De ce? -întreabă somnoroasă.

-Nu pune întrebări, doar ai grijă de ea!

-Bine!

-Perfect! -și închid telefonul.

După ce Sonia termină bagajul, sun un taxi și în jumătate de oră ajungem la Claudia. Îi spun să aibă grijă de Sonia ca de ochii din cap și plec grăbită. În drum spre casă sun ca disperata pe mama și pe Alex, dar nici poveste să răspundă. Nu pot să cred!

Ajung acasă și cobor în subsol. Frate, ce mi-o trebuit mie ascunzătoare la subsol? Dintr-o cutie care era camuflată bine de alte cutii mai mari, scot o cutiuță care în urmă cu 2 ani mă speria de moarte. Aranjez totul exact așa cum am găsit și urc în camera mea. Dacă nu am încercat să deschid cutia asta în 2 ani înseamnă că nu am făcut nimic și totuși cred că mai bine dormeam, fiindcă tot nu am reușit s-o deschid. Mă așez pe pat și încep să analizez cutia. La un moment dat văd o etichetă pe unul dintre pereții ei, încep s-o dezlipesc iar sub etichetă ghiciți ce era!...nici mai mult , nici mai puțin decât un cifru cu spațiu de 6 cifre. Mă tot uit la cutie și nu îmi vine să cred că nu am reușit să descopăr asta în 2 ani! Ce tâmpenie! Privesc cifrul insistent și singurele numere care îmi vin în minte sunt: 23-10-94, este ziua lui Andy, de naștere. Nu se întâmplă nimic, dar chiar în momentul în care vreau s-o arunc din mână face un zgomot mic, ca și cum s-ar fi deschis un lacăt sau ceva de genul ăla. În interiorul cutiei era... sună telefonul şi pentru câteva momente las cutia din mână. Nu cunosc numărul, dar răspund, nu îmi stă în caracter să nu răspund la apeluri.