Crimă, Iubire și Pedeapsă

Din nou acasă

Drumul spre casă este unul foarte lung. Am pornit cu mașina de la ora șase dimineața și am ajuns acasă spre seară.

Părinții, au fost foarte tăcuți, Sonia și ea, mare mirare să-și țină gura micul radio, dar se pare că o face și habar nu am de ce. Ea, de obicei fluieră, cântă, bate din palme sau face orice altceva înafară să stea locului. Cine știe, poate l-au văzut pe Alex, așa supărat și de asta au lăsat-o mai moale cu discursurile. Sau cine știe... presupun și eu...

Cum nici eu nu aveam chef de conversații, în mașină a domnit liniștea.

Mă tot gândesc ce pot să fac, cu Alex. Oare există un om mai lovit la cap decât el? Cum a putut să intre în așa ceva? Unde Doamne iartă-mă, i-a fost capul? Nu pot să înțeleg de ce. Chiar nu pot!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

După un drum în care singurele sunete pe care le-am auzit au fost cele ale motorului mașinii, ajungem în sfârșit acasă. Ne coborâm din mașină, luăm bagajele din portbagaj și intrăm în casă.

Nu mai aștept să zică nimeni nimic, urc la etaj și intru în camera mea. Chiar mi-a fost dor de încăperea asta.

După ce am intrat în cameră, m-am trântit pe pat și m-am odihnit câteva minute bune după care, am început să caut prin dulap ceva haine negre, cu toate că Marius, nu era dus de la morgă, părinții săi au hotărât să-l privegheze.

Când am coborât jos, toată familia era pregătită pentru a merge acasă la Marius , în afară de Sonia, care a fost trimisă de către mama, la doamna Manolescu, pentru a putea evita toată starea aceasta de nervozitate. Interesant, nu știam că părinții mei au o așa bună relație cu familia Manolescu, asta înseamnă că ei se cunosc mai demult doar că, abia acum s-au hotărât să facă afaceri împreună. Foarte interesant!

Mama, era îmbrăcată într-o rochie neagră cu dantelă pe mâneci și cu pantofi cu tocul foarte mic; tata, purta un costum negru, la fel și Alex, care parcă era pe altă lume. Îl înțeleg, deși mă mir că o fac, îl înțeleg... era prietenul lui și dintr-o tâmpenie s-a zis cu el. Eu, eram îmbrăcată într-o pereche de blugi, un tricou negru, un sacou negru și balerini de asemenea negrii. Părul îmi era lăsat pe spate și am renunțat la machiaj.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Sunt frântă...

Acum am ajuns de la înmormântarea lui Marius .

Am fost în priveghi în ambele seri, în cea de a doua seară, a fost dus și Marius. Nu pot să  descriu urletele de durere ale părinților lui. A fost ceva de groază... Am plâns, cât pentru o viață întreagă. Nu am putut să vorbesc nimic cu ei, nu au ascultat pe nimeni, nu au vorbit cu nimeni, doar și-au jelit băiatul. Alex, arată ca o stafie, nu vorbește, nu mănâncă, abia dacă mai respiră. Toată lumea încearcă să afle ce-i cu el, dar singurul răspuns care-l primesc este: "Lăsați-mă-n pace!"

E fratele meu, țin la el și nu vreau să-l văd în starea asta...

La înmormântare, a fost vai și amar. Toată lumea plângea, părinți lui Marius, strigau ca din gură de șarpe către acesta să se trezească, dar nici un răspuns, așa durere nu am văzut în viața mea... ajungi să te cerți cu Dumnezeu, de ce copilului tău i s-a întâmplat asta, să plângi, să urlii de durere și nimeni să nu poată să te liniștească, să vrei să faci schimb de vieți cu copilul tău, dar acest lucru să-ți fie respins, e atât de dureros încât simți că mori cu toate că ești viu... Această impresie mi-au lăsat-o părinții lui Marius, și cred că fiecare persoană prezentă la înmormântare a simțit asta.

Nu știu dacă își vor reveni vreodată, dar un lucru știu... nu contează ce a făcut, un om nu merită să moară așa. Abia în aceste momente ajungi să-ți dai seama cât de mult te iubesc cei din jur și tu ai mai vrea să le poți spune că-i iubești, dar... din păcate acest lucru nu mai este posibil.

Nu contează ce au făcut băieții, nu meritau să pățească asta. Erau tineri, aveau viața întreagă în față și s-a ales praful de tot... De ce nu au avut grijă în ce tâmpenie intră? De ce nu s-au oprit la timp? De ce au trebuit să pățească asta?...

Nu, Nu, Nu! Nu pot să pun întrebări la nesfârșit. Trebuie să rezolv cumva asta. Au murit deja doi, nu mai vreau să moară doi, și dintre aceștia unul fiind fratele meu.

Nu, asta nu se va întâmpla! Dacă nimeni nu are de gând să facă nimic, eu trebuie să inventez ceva! Nu-mi voi lăsa fratele să moară pentru nimic... E fratele meu și voi face orice să-i fie bine. Îl vreau viu, pot să mă cert cu el cât vreau, dar tot îl iubesc, chiar dacă nu ne-am fi apropiat și am fi fost tot așa reci ca înainte, tot nu l-aș lăsa să moară, fără să încerc și chiar să reușesc să fac ceva pentru a-l salva, dar așa, că am început să ne apropiem... nu o să-l pierd acum! Nu o să pățească nimic, și chiar dacă ar face-o, o s-o pățească datorită mie, nu unor mafioți.

Acum suntem toți mult prea îngândurați ca să mai putem gândi limpede. Știu că lui Alex, îi este foarte greu, dar trebuie să-și revină. O să vorbesc mâine cu el și o să-l fac să înțeleagă cât de important este să-i găsim pe criminali. Sper din tot sufletul ca totul să se termine cu bine! Mă doare sufletul când mă gândesc la Cristi și la Marius și îmi doresc ca familiile lor să treacă peste acestă nenorocire cât mai repede.

O să-i găsim, o să-i dăm pe mâna poliției și totul se va rezolva... Așa trebuie să se întâmple și cu puțin mai mult noroc așa va fi. Trebuie să mă încurahez singură și să găsesc putere de a lupta, Alex are nevoie de un aliat, nu de o smiorcăită pe la colțuri...

Sunt așa de obosită și nu mă simt bine defel, cred că o să mă odihnesc și mâine o să discut cu Alex. Sper să înțeleagă gravitatea situației și să facă supraomenescul efort de a-și reveni din starea în care se află, că altfel, nu știu cum o să decurgă lucrurile. Chiar nu știu ce ar trebui făcut, dar știu că trebuie să facem ceva... ceva destul de periculos pentru noi. De fapt, nu cu mult mai periculos decât este deja...