Crimă, Iubire și Pedeapsă

Suntem O Echipă!

Mă trezesc foarte dimineață, cred că pe la vreo șase și ceva, o sun pe Claudia.

-Alo...? -zice somnoroasă.

-Trezirea!

-Care-i baiul?! -efectiv o aud mieunând în receptorul telefonului...

-Trebuie să-ți zic ceva și e urgent.

-Acum? -se plânge prințesa.

-Tu care parte din "e urgent" nu ai priceput?

-Zi odată care-i treaba! -strigă enervată.

-Nu pot să-ți zic la telefon. Haide la restaurant, și-ți zic acolo.

-Cee? La ora asta? Tu te-ai lovit la cap?

-Nuu, de ce?

-Femeie! Tu ai văzut cât e ora?

-Da, de ce?

-Nu ești întreagă la cap! -îi pot citi exasperarea în voce.

-Claudia! E vorba de frate-meu.

-Ce a pățit? -întreabă grăbită. Până la urmă se cunosc de când erau mici.

-Vii la restaurantul Italian, și-ți zic.

-Nu mai bine mergem în parc? Eu nu pot să mănânc așa dimineață.

-Perfect! Ne întâlnim într-o jumate de oră.

-Alloooo! Eu nu reușesc să mă trezesc, într-o jumate de oră.

-Nu-mi pasă, e urgent. Nu mai face fițe și mișcă-te.

-Bine, o să încerc să ajung. Paaaa!

-Ceau.

Nu pot să cred cât de imatură este fata asta. I-a stai așa, până ieri și eu eram la fel. Cum e viața asta, te trezește la realitate când ți-e lumea mai dragă.

După ce fac un duș și mă îmbrac, plec spre parc, pentru a mă întâlni cu "soră-mea". Pot să-i zic așa. E cea mai bună prietenă a mea.

-Hey!

-Salut și ție.

-Ce arde?

-Multe. Stai jos și ascultă cu mare atenție.

Ne așezăm pe o bancă și încep să-i zic întreaga poveste. Claudia mă privește ca pe un afiș. Cred că-i foarte surprinsă. Nici măcar nu clipește. După ce termin, întreabă speriată:

-Și tu ce treabă ai în toată povestea asta?

-Păi, dacă nu ai remarcat încă, Alex, e fratele meu, și sper că nu te gândești că aș putea să-mi abandonez fratele.

-De ce nu?

-Claudia! E fratele meu!

-Știu! Dar, nu vreau să mori pentru o tâmpenie pe care a făcut-o el.

Și după ce mai continuăm câtva minute pe tema asta, Claudia acceptă să ne ajute să-i găsim pe criminali. Chiar îmi pare rău că-mi introduc cea mai bună prietenă în gura lupului, dar chiar am nevoie de ea.

Ne îndreptăm spre casă, cu speranța că acasă nu va fi nimeni și-i voi putea arăta cutia pe care mi-a dat-o Cristi, pe plajă, dar când ajungem în fața ușii și-o deschidem, ce credeți? În casă o gălăgie, de parcă ar fi fost o mie de oameni nu doar patru.

În sufragerie sunt prezenți : Alex, Andreea, Dani și inconfundabilul Andy.

-Allloooo! -strig cât pot, dar nimeni nu mă bagă în seamă.