De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 59

Abia am ațipit când zgomotul ușii de la intrare mă face să tresar. Inima îmi bate cu putere de spaimă. Nu pot gândi cineva ar fi la ora asta. Doar Mike și William au cheile de la casă. Mă uit la telefon și văd că este trei dimineața.

Ies cu teamă în hol și încerc să mă apropii cu grija de intrus. O lumină slabă se zărește din dreptul bucătăriei. Tresar din nou când aud ușa frigiderului cum se închide. Îmi duc palmele la piept strângând cu putere telefonul in mana. In momentul asta, telefonul este singura mea armă si mijloc de protecție.

Ce Dumnezeu ar putea face un telefon?

Ajung aproape în dreptul bucătăriei când mă împiedic de ceva tare și cad pe burtă, sprijinita în palme și genunchi.

— La dracu'! se aude o voce alarmată șoptită.

Blake se repede spre mine și mă ridică cu grija lăsând paharul cu apa pe dulap.

— Încerci să mă omori într-un mod subtil? încerc să fac o glumă proasta, entuziasmata de întoarcerea lui acasă.

— Ar fi fost bine dacă te-ai fi uitat pe unde mergi, mârâie printre dinți, apoi mă așează cu grijă pe canapea și aprinde lumina. Te-ai lovit rău?

Mă uit spre palmele care mă ustură, dar nu am urma de vreo rană. Apoi mă uit în jos. Doar genunchiul drept pare julit puțin. Îmi ridic ochii spre Blake și zâmbesc, scuturând din cap că nu. Îl analizez câteva clipe, până când se ridica de lângă mine si pleacă să își adune valiza pe care am răsturnat-o mai devreme.

Continui să îl urmăresc cu privirea. Este obosit, puțin mai slab, încercănat. Parul îi cade neglijent pe fruntea încruntată. Barba sa pare mai deasa, puțin prea crescută. Tot ce simt din partea lui este durere. Se vede pe toată ființa lui că ultimele zile nu au fost prea ușoare pentru el.

Când se întoarce să plece spre dormitor, zăresc fugitiv pe gâtul său, curgând spre piept câteva urme. Inima îmi îngheață in piept si uit să respir. Cămașa neagra pe care o poarta are doi nasturi desfăcuți, lăsând totul la vedere. Atât de evident. Oare a făcut-o intenționat?

Urmele astea, sunt roșii, însângerate. Sunt zgârieturi. Zgârieturi provocate de unghii. De femeie. Nu pot să mă gândesc cum s-a ales cu ele. Ceva s-a spart fix în momentul ăsta. Nu vreau să accept gândul că ar fi făcut ceva. Ceva atât de greșit. Că a ales să se răzbune într-un asemenea mod pe mine.

— Blake? îl întrerup din acțiune și se uită spre mine cu o privire curioasa. Mă bucur că te-ai întors, recunosc cu durere în suflet. Mi-ai lipsit.

Nu îmi răspunde. Doar se întoarce cu spatele și pleacă spre dormitor. Doar că nu în dormitorul nostru. Ci în dormitorul de oaspeți. Pe care îl ocupa acum ceva timp. Oare asta înseamnă că relația noastră a luat sfârșit?

Nu vreau să mă gândesc că sunt căsătorită de nici doua săptămâni și am distrus tot. Dar in momentul asta nu am puterea necesară să mă lupt cu Blake. Mai ales acum când incertitudinea și zeci de gânduri deloc plăcute își fac culcuș în mintea mea. Vreau să aflu ce Dumnezeu este cu semnul ăla pe gâtul lui. Dar nu sunt pregătită sa aud un adevăr atât de crud.

După vreo douăzeci de minute, Blake iese din dormitor, schimbat și probabil a făcut și un duș între timp. Nu îmi arunca nici măcar o privire, deși eu mă holbez fix spre el. Își menține chipul neutru pana dispare pe ușa dormitorului lui Iris.

Decid să îl urmez, știind că acolo va fi un teren neutru pentru noi și nu poate voi stoarce un strop de dragoste din partea lui. Sau măcar nu o să mai îngheț izbită de zidul de gheata pe care l-a pus între noi. Sau cred că eu l-am pus. Inconștient. Eu am pus bazele zidului ăstuia.

Stă lângă pătuțul ei, aplecat spre ea și îi mângâie creștetul capului. Apoi îi așterne un pupic pe frunte. Micuța se foiește apoi zâmbește, dar nu se trezește.

— Mi-ai lipsit, îi șoptește atât de încet încât abia pot distinge cuvintele.

Zâmbesc din tocul ușii cu multă durere. Mi-ar fi plăcut să aud vorbele astea și eu. Mi-ar și plăcut să îi simt sărutul pe frunte și eu. Mi-ar fi plăcut măcar o îmbrățișare. Mi-ar fi plăcut să nu fi fost atât de idioată încât să distrug relația dintre noi.

Valul de regret mă lovește cu o nevoie incontrolabila de a plânge. Ies încet din camera și mă retrag în dormitor. Mă așez pe marginea patului și încep să privesc în gol. Lacrimile îmi curg șiroi, dar nu scot niciun sunet. Durerea mea este mută. Nu am dreptul să fiu eu cea care suferă. Nu sunt eu victima aici. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Deci merit tot. Tot ce se întâmpla.

Mă bag sub pătura și mă pregătesc să mă culc din nou. Este probabil patru dimineața deja. Cu siguranța pana mâine nu voi reuși sa rezolv in vreun fel problema căsniciei mele. Bine, probabil nici nu mai exista vreo căsnicie. Iar acum mi-am dat din nou foc inimii. Durerea este asurzitoare când ești singurul vinovat pentru că ți-ai distrus suflet.

Nu ai pe cine să arunci vina. Nu ai niciun gând cu care să te consolezi. Totul cade asupra ta. Iar asta doare de doua ori mai tare.

O bătaie în ușă mă face să sar în fund, și privesc spre intrare.

— Pot intra? se aude vocea răgușită a lui Blake din partea cealaltă.

Mă întreabă dacă poate intra in dormitorul nostru? Oare pot lucrurile să decadă mai rău de atat?

— Intra, strig și încerc să îmi dreg glasul, să nu trădez faptul că am plâns pana acum.

Ușa se deschide foarte lent, iar odată cu pașii lui în încăpere, aerul devine foarte greu. Apasă pe mine ca o menghină. Simt cum inima îmi bate mult prea tare. Probabil din lipsă de oxigen. Pentru că orice as inspira acum este ceva foarte toxic. Sunt sigură că o sa leșin din clipă în clipă.

Nu se așează lângă mine, pe pat. In schimb se așează pe fotoliu. Cât mai la distanța de mine. Asta doare. Printre toate celelalte. Probabil și ce voi auzi în minutele următoare va durea. Printre toate celelalte.

— Deci, încerc să deschid subiectul, dar cuvintele îmi rămân blocate în gât.

— Mi-ai lipsit, mă fixează cu o privire rece și văd prin lumina difuza a veiozei, ce ii conturează chipul, cum i se încordează maxilarul.

Nu știu dacă să zâmbesc sau să plâng. Sau să sar acum în brațele lui. Sau pur și simplu să stau. Și să ascult cuvintele lui. Și aleg să nu mă mișc. Și să stau să ascult cuvintele lui, pentru că urmează un dar.

— Dar nu știu cum să te iert. Atâtea zile mi-am stors creierii gândindu-mă cum să te iert. Nu mă ajută nimic. Am încercat să îmi îngrop furia în băutură, dar nu mă făcea decât să devin și mai furios. Am încercat să mă îngrop în somn, dar evident am suferit de insomnie. Am încercat să îmi îngrop iubirea asta cumva prin distanța dintre noi, dar evident, nu a făcut decât să zbiere și mai tare în mine. Vreau să te iert, să te iubesc și să continuam să fim fericiți, dar nu știu cum.

Cu fiecare cuvânt simt cum se mai fărâmițează ceva din mine. Se desprinde ca o piesă de puzzle. Mă dezintegrez secunda cu secunda. Cuvânt cu cuvânt. Continui să mă uit în ochii lui furioși. Îndurerați. Chinuiți.
Eu i-am făcut asta. Eu l-am distrus pe omul din fata mea. Eu l-am distrus pe bărbatul pe care îl iubesc. Ii simt lupta interioară. Simt cum luptă să scoată la suprafața iubirea, dar am îngropat-o în cel mai adânc hău al existentei lui. Îngropată în ură, suferința și dezamagire. Și mai mult decât atât, Blake nu merita nimic din toate astea. Nu mi-a greșit cu nimic. Tot ce a făcut a fost sa ma iubească.

— Și cu toate astea, continuă Blake cu un glas frânt, învins, aleg sa fiu aici, pentru noi. Aleg să repar orice frântură din relația asta. Nu pot să plec si sa renunț la noi. Sunt destul de sigur că nu voi putea iubi pe nimeni atât de mult cât te iubesc pe tine. Si nici nu vreau să încerc. De asta în ciuda a tot ce ai făcut, aleg sa rămân.