De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 41

Îmi retrag subit mână de pe abdomen, de îndată ce mă lovesc de privirea lui. Mă analizează din cap până în picioare, rezemat de peretele apartamentului meu.
Încep să tremur cu tot corpul, de emoție, de teamă, de dor. Dor. Asta simt în clipa în care ochii lui mă pătrund. Dor.

Mă aplec cu greu și îmi iau cheile de pe jos. Picioarele încep să mi se miște alene spre el, dar simt că nu le controlez. Am impresia că mi se vor înmuia din clipa în clipa și o sa cad la podea.

Nu știu ce să fac. Să îi vorbesc? Să îl ignor? Să îl gonesc? Să îl invit înăuntru? Am impresia ca m-am trezit într-un vis. Un vis de care nu aveam nevoie. Totul era perfect. Fără el. De ce a venit? Cum scap din situația asta?

Mike!
Dacă îl vede?
Sigur trebuie să fie acasă.

Mă apropii și bag cheia în yală. Stă în stânga mea rezemat de perete și mă privește încruntat. Nu spune nimic. Pot să jur că îi simt respirația fierbinte pe piele. Chiar dacă ne desparte un metru. Îmi recapăt curajul și deschid gura.

— Trebuie să pleci.

— Trebuie să vorbim, vine răspunsul lui grav.

Vocea lui. Mi-a lipsit. Oricât de greu mi-ar fi să recunosc. Chiar mi-a lipsit. Și nu doar vocea. El mi-a lipsit.

Deschid ușa apartamentului și încerc să o închid rapid în urma mea, dar își strecoară un picior în toc blocând-o deschisă. Nu am energie să mă lupt cu el. Exact cum a zis și doctorul: fără stres. Nu am voie să mă stresez. Sau enervez. Fac câțiva pași înăuntru pana ajung in dreptul canapelei. Îmi arunc jacheta pe ea și cheile.

Îl simt pe Blake cum pășește înăuntru în urma mea. Evit să îl mai privesc, în schimb analizez casa să văd de unde va ieși Mike. Spre fericirea mea, nu este acasă. Suntem singuri.
Doar eu și Blake.
Ok, acum ma cuprinde puțin teama. Nu cred că sunt in siguranța doar eu cu el. Și nu pentru ca aș putea păți ceva, ci pentru că nu am încredere în inima mea bleagă. Plus toți hormonii sarcinii. Cocktailul cel mai nociv.

— Mi-ai blocat numărul, se aude vocea lui din spate.

Nu pot să disting exact combinația de sentimente din glasul lui. Poate este furie, poate trădare, poate durere. Știu doar că mă întristează. Ceva din vocea lui mă întristează îngrozitor.

— Trebuie să pleci, repet pe un ton cât se poate de neutru.

Mă chinui din greu să nu plâng. Sunt foarte emotivă, iar faptul că inima îmi urlă efectiv în piept dornică să fie auzita de el, nu ajută deloc.

— Nu plec nicăieri până nu vom discuta, se apropie de mine mult prea mult.

Încep să mă tem că în scurt va remarca secretul meu. Îmi cobor ochii în jos spre abdomen, dar pare totul la fel de greu de remarcat. Ținuta asta nu trădează nici măcar o urma a burticii. Mă strâmb puțin când simt o alta lovitura, de data asta puțin mai puternică.

Nu acum, mama. Nu este momentul.

— Avem ceva de discutat? mă întorc cu privirea spre el și mă las izbită de doi ochi verzi, tulburi, îndurerați.

Abia acum îl văd cu adevărat. Suferă. Este mult mai slab, încercănat, iar buzele sale nu mai au culoarea de altă dată. Nu îi este bine.
Iar în comparație cu el, eu arăt a paradis. Veselă. Am chipul îmbujorat. Iar aura îmi emană dragoste și fericire. Ultimele luni în care nu ne-am mai văzut mi-au priit, iar pe el l-au devastat. Nu mă bucur deloc. Deși ar fi trebuit. Ar fi trebuit să îmi ofere satisfacție imaginea asta. Măcar a gustat din propria-i otravă.