De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 30

—Blake?! strig alergând într-un suflet spre el.

Dau să mă apropii de el, dar mă îmbrâncesc. Își face cale liberă pe lângă mine și pășește spre Nicklas.
Mă clatin în loc, dar îmi găsesc rapid echilibrul. Toată fericirea ce a prin contur în mine, liniștea ce am simțit-o că mă învăluie odată cu venirea lui, se sfărâmă.

Duhnește a alcool și țigări. Încep să detest combinația asta. Emană o aură întunecată, încărcată de ură și furie. Orice urmă de sentiment pozitiv ce îl învăluia cândva, pare să fie istorie.

— Ce cauți aici? adresează întrebarea pentru Nicklas.

— Am venit să discutăm, frate. I-am povestit Edalinei tot. Știe.

Îmi aruncă o privire izbitoare de îndată ce aude vorbele lui Nick. O fărâma de spaimă și dezamagire se întrepătrund în adâncul irisurilor lui verzi. Simt nevoia să îi zâmbesc. Să îl asigur că este totul bine. Că nimic nu s-a schimbat.
Sunt foarte naivă. De fapt totul s-a schimbat. Totul a luat un curs autodistructiv.
Iar eu sunt singura proastă care nu înțelege asta.
Iubirea m-a orbit complet.
Naște în mine speranțe ce vor fi năruite.
Mă va arunca într-un abis al torturii și nimic mai mult.

Se întoarce și începe să înainteze lent spre Nicklas. Când ajunge la câțiva centimetri depărtare de el, își ridică pumnul fulgerător și îl lovește în gură pe Nick ce rămâne neclintit, deși acțiunea îl ia prin surprindere. Își pune palmele împreunate în locul în care a încasat lovitura și începe să scuipe sânge. Țip speriată și alerg spre ei. Reușesc să îl împing pe Blake din calea mea și se dezechilibrează căzând la podea.

În ce film am intrat azi? Ce Dumnezeu se întâmplă?
Am nevoie să mă trezesc din coșmarul ăsta. Mi-a ajuns!
Unde este fericirea de ieri?
Liniștea?
Iubirea?

— Nu ai niciun drept să te bagi în viața mea! urlă Blake cu ură și se ridică de jos. Dispari!

— Nu știu ce este in neregulă cu tine, scuipă Nick încă o dată sângele ce i se scurge pe buze, dar nu este ok deloc. Nu se bagă nimeni în viața ta. Iar fata asta,  face semn cu palma spre mine, nu merită să fie tratată așa. Ne tragi pe toți in jos. Vorbim când ești treaz, spune pe final și dă să plece. Ai grijă de tine, Edaline, spune înainte de a intra în lift și a ne lăsa singuri.

— Tu ce mai aștepți? se aude vocea lui răgușită și gravă.

— Poftim? întreb tulburată.

— Pleacă, se răstește spre mine, dar nu mă privește în ochi.

Mă evită cu privire.

— Vreau să vorbim, spun și mă apropii de canapea, unde s-a așezat.

— Nu avem ce.

— De ce mă respingi? Blake nu dau doi bani pe faptul că ai fost implicat în tot rahatul cu tata. Nu mă interesează, înțelegi?

Nu spune nimic. Își scoate un pachet de țigări mototolit din buzunar și aprinde una în fața mea. Trage câteva fumuri și începe să privească în gol. Ce o fi în mintea lui.

— Mâine vreau să nu mai fii aici, spuse scurt. Rece. Distant.

Mă alungă.
La propriu.

— Poftim, îl analizez cu ochii înlacrimati.

Nu poate fi serios. Nu. Clar s-a lovit la cap sau ceva.

— Nu este nevoie să repet. Ai auzit bine. Îl voi suna pe Michael și îl voi ruga să vină să te ia.