De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 9

— Bună ziua, cu ce vă pot servi?

Domnișoara stewardesă observă că nu sunt cu picioarele pe pământ atât la propiu cât și la figurat și insista cu aceeași întrebare.

— Scuzați-mă, vă pot servi cu ceva, domnișoară?

— Ăă, da. Un pahar de șampanie.

Oare este înțelept să consum alcool în momentul ăsta? Nu, nu. Am nevoie de o minte limpede.

— Mă scuzați, strig spre stewardesă,de fapt un suc de portocale. Ceva natural. Și fără alcool.

Am recitit mesajul lui Blake de cel puțin 100 de ori. Nu eram pregătită pentru ceea ce mi-a spus. Este pură nebunie. Cum poți fi îndrăgostit de cineva pe care îl știi de doar două zile? Poate am împărțit noi o noapte sau, mă rog, două, dar chiar și așa. Bine că am plecat. Tind să cred că Mike s-a împrietenit cu toți nebunii din Italia.

Dar chiar și nebun, chiar și găsind toate argumentele contra lui, nu pot să nu mă gândesc la el. Simt în mine o scânteie ce începe să mă încălzească. Nu pot să nu mă gândesc la noaptea trecută. Oare cum a fost? Mă cert cu mine că nu îmi pot aminti nimic, nici măcar o frântură. Îmi amintesc de semnele pe care le am pe corp, singurul lucru care mi-a rămas de la el. Îmi mângâi pielea ușor și simt cum mă trec fiori electrizanți peste tot.

Sunt prea copleșită de tot ce mi se întâmplă, așa că decid să mă retrag în ceea ce mă ajută să uit de mine. Munca.
Aprind laptopul și încep să lucrez la prezentările pentru ședințele de mâine. Concentrare. Am nevoie de maximă concentrare. Nu pot lăsa o aventură de o noapte să îmi dea peste cap toată viața.

***

— Bună seara, domnișoara Ryu, mă întâmpină șoferul pe care l-a trimis William, imediat ce ies din aeroport.

— Bună seara.

— Lăsați la mine, se apleacă domnul încărunțit spre bagajul meu și mă ajută să mă fac comodă.

Urc în mașină, obosită, dornică de a ajunge acasă. În oaza mea de liniște. Diferența de fus orar îmi oferă un avantaj. Este ca și cum m-am întors cu 8 ore în timp.

Mi-am terminat și prezentările în timpul zborului și acum am la dispoziție câteva ore bune să îmi încarc bateriile pentru ziua următoare.

Ajunsă acasă, în micul meu ocean alb, îmi arunc lucrurile pe unde apuc, desfac cămașa și îmi scot blugii, care aterizează pe jumătate din canapea. După tragedia mamei mele, am vândut conacul imens pe care îl deținea, câștigat după divorț. Nu puteam să mă întorc în locul ăla plin de amintiri cu ea, cu familia noastră.
Iar eu mi-am luat un apartament modest, ideal pentru o fată singură ca mine. Totul este alb. Imaculat. Dimineața când răsare soarele, totul se reflectă într-o lumină îmbietoare, iar eu iubesc asta. Iubesc să mă trezesc scăldată în razele calde ale soarelui.
De asta urăsc ploile.
Zilele înnorate.
Iar ne întoarcem la ce urăsc.

Cred că trebuie să mă concentrez mai mult pe ceea ce iubesc și nu pe ce urăsc. Dau play la o melodie din playlist-ul preferat, imediat invadând locul cu o stare de bine.
Dau o comandă la restaurantul lui Chang, cel mai bun bucătar asiatic din câți am încercat, și totodată un bun prieten de-al meu.

Când a decis să își deschidă un restaurant aici, în Vancouver, a apelat la serviciile noastre de design și arhitectură. Lucrând împreună am realizat că avem foarte multe lucruri în comun, în special dragostea pentru mâncare. Așa că până la finalizarea proiectului, am legat o frumoasă prietenie.

Când mă pregătesc să intru în baie, soneria de la ușă mă întrerupe. Mă uit la ceas și văd că este puțin trecut de ora 22. Comanda nu ar fi ajuns așa repede, deci nu știu cine ar avea chef de vizite la ora asta. Deloc încântată de musafir, trag pe mine un tricou lălâu și deschid ușa cu privirea mea de "dispari". În fața mea se afișează William, cu un zâmbet cald și o pungă cu mâncare de la Chang.