Era ingrozitor de frig in ajunul Craciunului. Stateam afara, langa masina lui Camber parcata in fata hotelului din Dalmy. Tremuram mai tare ca niciodata, cu gluga trasa pe cap si paltonul legat strans in jurul meu. O multime de fulgi cadeau din cer si singurul avantaj era ca peisajul era absolut minunat, desi un strat de zapada mi se aduna pe cap. Crengile copacilor erau acoperite cu nea, iar strazile erau pline cu oameni care dadeau zapada la o parte de pe sosele.
M-am aplecat si am deschis portbagajul masinii, incepand sa aranjez pungile de hartie in care erau cadourile de Craciun intr-un colt. Camber, care era in spatele meu, le-a privit suspicios, dar exact asa am privit eu pungile negre pe care el le-a pus in celalalt colt. Aveam o banuire ca acolo erau deasemenea niste cadouri, dar nu am scos nici un cuvant despre asta. Trolerele noastre desparteau pungile misterioase.
Camber ma trage de talie spre el si inchide portbagajul. Mana lui se ridica spre capul meu si scutura zapada adunata pe gluga. Buzele lui se ridica intr-un zambet. Ii inconjor talia cu bratele mele subtiri si il strang in brate, sperand ca macar o parte din caldura lui se va transfera la mine.
- Deci plecati. se aude glasul lui Ethan Harisson.
- Plecam. ofteaza Camber avand barbia pe crestetul capului meu.
- Stiti, sunteti mereu bine-veniti in buncarele din Amaris. Sunteti unii din cei mai buni luptatori pe care orasul ii mai are. spune Omul de Stiinta cu mainile stranse la piept.
- O sa ne mai gandim la oferta, dar la moment avem o promisiune de respectat. zic eu zambind.
- Exact. Ne-am terminat treaba in Dalmy.
Referinta la Eris si experimente imi strica dispozitia in doua secunde, dar incerc sa indepartez acele ganduri si in schimb ma concentrez pe altele. Ganduri cum ar fi promisiunea pentru Lerna si Marcus ca o sa ne intoarcem inaintea Craciunului sau oferta lui Ethan. Barbatul ne-a invitat cu placere in ascunzatoarea lor din Amaris. Dupa parerea lui, eu si Camber am fost cei mai cautati oameni dupa atacurile oamenilor pierduti, iar ei au fost devastati sa creada ca noi am putea fi morti. Intr-adevar, Daniel Belami era capul Razboinicilor, iar Camber urma sa devina si el asta dupa ce isi termina instruirea la douazeci si patru de ani.
Iar eu, ei bine, eram Calatoarea de care toti se temeau. N-as fi crezut ca restul m-ar vrea inapoi. Ma simt flatata.
- Vrei cumva sa te ducem in apropierea Amarisului? intreaba Camber, fiind gata pana si sa ii deschida usa lui Ethan.
- Am masina mea. plescaie barbatul din buze. Si oricum voiam sa mai raman putin aici, poate reusesc sa cumpar niste chestii de la Oamenii de Stiinta.
- Puteai sa-mi spui mie sa le aduc din trecut. spun eu indignata.
Atat de repede a uitat ca eram Calatoarea lui preferata?
- In prima zi am recuperat timpul in care nu am fost alaturi, in a doua zi ai plecat in misiunea ta personala, iar in a treia zi nu ai iesit deloc din camera ta. Ai fost putin ocupata. surade Ethan, la care eu rosesc.
Sincer, am putut iesi din acel hotel doar cu o motivatie uriasa. Prima motivatie fiind cadourile, iar a doua fiind Camber care m-a carat pana la parter. Am fost devastata in fiecare minut din fiecare ora. Daca ma lasai singura, toate gandurile veneau inapoi. Noaptea aveam cosmaruri despre Eris care venea sa ma omoare pe mine si Lerna in padure sau despre mine pe masa de fier dintr-un laborator si Malika razand de semnul de pe palma mea stanga. Credeam ca daca voi iesi, mai mult ca sigur voi ucide pe cineva.
Asa ca am stat in camera si nu l-am lasat nici pe Camber sa iasa.
Razboinicul se desprinde de mine pentru cateva momente ca sa paseasca in fata si sa il imbratiseze pe Ethan o ultima data. Imbratisarea lor e plina de emotii si imi aduce aminte de un tata care isi tine in brate fiul pe care nu l-a vazut de mult timp. Ei doi fac toata chestia aia a barbatilor cand se lovesc pe spate si isi strang umerii, apoi eu profit de ocazie ca sa ma strecor intre ei si sa imi duc mainile in jurul lui Ethan. El ma freaca usor pe spate si ii simt inima cum ii bate nebuneste in piept. Cand ma departez, observ ceva umed in ochii lui. Stomacul mi se strange si in acea secunda realizez prin cate a trecut omul din fata mea.
Ethan isi drege glasul ca sa nu para atat de nelinistit si ne zambeste larg. Ii returnez zambetul in ciuda durerii care crestea in interiorul meu.
- Fugiti in masina pana nu va inghite zapada. Eu sunt mereu la un apel departare. spune el.
- Sa fii sigur ca o sa te sunam! exclam eu.
- Sa ai grija oriunde te duci. zice Camber calm.
- O sa am.
Si dupa ce toate cuvintele de adio si imbratisarile s-au terminat, m-am trezit in scaunul pasagerului alaturi de Camber si cu masina gonind pe strazi. Totul s-a intamplat atat de repede si deja am iesit din Dalmy, padurea devenind tot mai deasa. Stateam ghemuita pe scaun cu o patura pufoasa peste mine pe care o gasisem in portbagajul masinii. Privirea mea alterna de la Camber la peisajul de afara si faceam orice ca gandurile despre Pradatoare sa nu ma copleseasca.
Stiam ca aveam un drum lung in fata si mintea mea zbura in toate partile cautand chestii care mi-ar putea distrage atentia. Cred ca era destul de evident ca eram nelinistita si ca imi schimbam pozitia din minut in minut, pentru ca ochii lui Camber se indreptau tot mai des spre mine. Pur si simplu... imi era frica. Inainte sa il fi cunoscut pe Camber, aveam mereu teama ca cineva va afla ca am trait in Abingora si ca parintii mei sunt oameni pierduti, ca imi voi pierde controlul sau ca nu voi fi acceptata nici in Amaris. Stiind acum ce zace in interiorul meu, frica s-a reintors. Nu voiam sa imi pierd prietenii sau concetatenii. Nu voiam sa fiu considerata din nou un monstru...
- Suna-i te rog pe Marcus si Lerna si spunele ca dupa-amiaza vom ajunge in cabana. zice deodata Camber, dandu-mi telefonul lui.
Clipesc des si iau obiectul rece din mana lui. Dupa cateva tastari, apas pe numele lui Marcus. Apelul incepe, asa ca il pun pe difuzor.
- Alo? se aude vocea groasa a lui Marcus pe care nu am mai auzit-o de cateva zile.
- Hei. zic eu simplu, situatia fiind putin incomoda. Suntem in masina acum, venim inapoi.
Camber isi musca buza amuzat de stanjeneala mea, facandu-ma sa il privesc urat.
- Chiar? intreaba el surprins. Pai astea sunt vesti minunate!
- Totul e ok cu voi? Sunteti bine? intreaba Razboinicul.
- Da, mai mult ca bine. Ne-am descurcat de minune impreuna, eu si Lerna. palavrageste Marcus, auzindu-se niste zgomote in fundal. Dar voi?
- Am terminat tot ce aveam de facut in Dalmy. Chiar am intalnit... incep eu sa spun, dar sunt intrerupta.
- O secunda. sopteste Marcus brusc, apoi el incepe sa tipe ceva. Lerna, nu pune mana pe aia!
- Dar e draguta! se aude Lerna tipand inapoi.
- E o priza!
Pufnesc, iar coluturile gurii mi se ridica in sus. Camber rade infundat.
- Am inteles. O sa ajungem in cabana in vreo sase ore. zic eu, apoi inchid apelul inainte ca Marcus sa raspunda.
Prietenii nostri s-au distrat mult mai mult decat noi.
Arunc telefonul lui Camber in ghiozdanul lui de pe bancheta din spate, apoi oftez. Stomacul meu incepea sa scoata sunete grotesti si asteptam cu nerabdare sa ajungem la urmaroarea benzinarie ca sa iau o gustare. Camber m-a atentionat in hotel sa mananc mai mult, dar m-am incapatanat.
- Imi pare rau de Ethan. zice Camber din senin, cu ochii fixati pe drumul din fata.
Imi ridic sprancenele surprinsa de schimbarea radicala de situatie, iar inima imi omite o bataie. Nu il puteam contrazice. Dupa Camber, Ethan avea cel mai mult de suferit. Razboinicul a pierdut un tata, iar Omul de Stiinta un fiu. Din fericire, Ethan a ramas alaturi de restul cetatenilor si a avut macar un fel de suport. Ma bucuram pentru el. Eu si Camber ne aveam doar pe noi doi. Din scurta descriere a lui Marcus pe care am aflat-o, el nu avea amintiri prea bune in Amaris si nu cred ca ii pasa foarte mult ce se intampla acolo, iar Lerna abia daca stia ceva despre oras. Nu stiu daca ei realizau cat de mult ne afecta pe toti pierderea caselor si scopurilor noastre.
Marcus si Lerna erau fericiti impreuna si nu aveau nevoie de un oras pentru a fi asa. Asta era avantajul lor.
- Nu imi pot inchipui cum se simte el vazand cu ochii cum isi pierde fiul. murmur eu.
- Si el a facut atatea pentru Leon! izbucneste Camber, emitand valuri de durere. L-a crescut singur, ia dat atatea oportunitati pentru a se realiza, si pentru nenorocitul ala nici asta nu a fost destul.
Prin minte imi trec imagini ale trecutului cu zilele bune in care plecam la Ethan pentru misiuni. L-am judecat mereu pe Leon si credeam ca e un prost, deoarece in majoritatea timpului era nemultumit si avea idei stupide. Recunosc, poate am exagerat eu, dar daca ma gandesc acum mai bine, asta putea fi o camumflare. In micul nostru grup, Leon voia sa para nepriceput, cand pe la spatele tuturor era un geniu care a creat clone. Zambesc amarata. Bine jucat.
- Cred ca e un adevarat cadou sa ai un tata ca Ethan. Leon a aruncat tot ce era mai bun pe geam. zic eu, strangandu-mi buzele intr-o linie fina.
- Stii, cel mai tare doare ca Leon chiar m-a ajutat cand aveam nevoie, iar acum vrea sa ma omoare. sopteste Camber.
Masina a ajuns acum pe un drum pe care se circula rar, inconjurat de padure. Zapada il acoperea lent. Crengile se miscau periculos de aproape de geamuri si credeam ca mai au putin si ma loveau. Ma intind si iau mana dreapta a Razboinicului de pe volan, chiar daca era periculos sa fac asta, si imi strecor degetele mele printre ale lui.
- Povesteste-mi despre cum te-a ajutat. spun eu, privindu-l din coltul ochiului.
Sa ma ia naiba daca o sa permit ca doar eu sa imi zic povestea vietii, iar el nu!
Camber inspira lung si isi tine ochii intredeschisi, globurile negre fiind in contrast cu pielea lui palida. Masina incetineste, iar copacii din jur nu mai sunt atat de intimidanti. Zapada incepe sa se adune pe parbriz. Mana lui o strange pe a mea. Arata exceptional de frumos si trist in acel moment.
- Ti-am spus deja ca l-am cunoscut pe Leon dupa moartea mamei mele. spune Camber posomorat. Aveam saptesprezece ani si stateam foarte calm acasa cand tata a primit deodata un apel. Stii, am avut o presimtirea rea din momentul in care am auzit tonul de apel. Eram blocat cand tata aproape a daramat usa intrand la mine in camera si mi-a spus ca mama a fost implicata intr-un accident de masina.
Umerii lui Camber se lasa in jos si pret de o secunda ma sperii ca nu am facut bine cand am atras atentia asupra acestui subiect. Dar oricat de demoralizata m-am simtit eu vorbind despre scaparea mea din Abingora, m-am simtit usoara ca o pana dupa asta.
- Era atat de mult haos in acea zi. Totul era in ceata. Eu si tata am fugit la locul accidentului. Masina in care era mama era complet distrusa. Ea venea atunci de la o intalnire cu restul Oamenilor de Stiinta si era intr-un taxi. Am vazut in camerele de supraveghere cum soferul a facut o cotitura cand nu trebuia si din cauza vitezei masina a fost zdrobita de un perete de otel. Doua cadavre erau sub tot acel fier, al mamei si al soferului. In acea zi a inceput transformarea mea in versiunea de Razboinic a Anteei Ross. zice Camber, zambind trist.
- Si cu ce ai inceput, Ashton? Ti-ai pus un piercing in buza? intreb eu cu un zambet sinistru pe fata, strangandu-i mana cu mai multa forta decat era necesar.
Idiotul nici nu s-a clintit din cauza fortei mele exceptionale.
- Ti-am spus sa nu imi mai aduci aminte de aia! sasaie el enervat.
- Cum sa nu o fac? Te-am si vazut asa in trecut! zic eu cu un mic raset.
Privirea pe care Razboinicul mi-o arunca e destul ca sa ma calmeze.
- Bine, revenind. imi dreg eu glasul.
- Ai mai auzit povestea ca am fost rece si indiferent pentru o perioada lunga dupa inmormantare. Cred ca am fost influentat, pentru ca tata era intr-o stare asemanatoare si asa a fost pana in prezent. Eu mi-am revenit mai repede.
- Ti-ai revenit complet cand m-ai intalnit pe mine, nu-i asa? intreb eu aroganta.
- As zice ca a fost invers, dar cum spui tu. surade Camber, dand usor din umeri.
Consideram bucuria lui o victorie.
- Eram intr-o zi la antrenamente si cand voiam sa ies din sala i-am vazut vorbind cu niste Razboinici pe Ethan si Leon. Desigur, atunci nu ii cunosteam. Eram gata sa arunc niste pumni cand l-am vazut pe Leon venind spre mine, iar pe Ethan privindu-ma din departare. E foarte straniu sa asculti pe cineva cum spune ca te cunoaste si incearca sa fie prietenos, iar eu sa abia astept sa plec. Iti aduce aminte asta de ceva?
De ziua in care eu si Camber ne-am cunoscut. Logic. El s-a prezentat, iar eu am spus "Okay" si am plecat. Ah, vremuri bune.
- Dupa cum probabil iti dai seama, Leon m-a tot urmarit, iar eu l-am tot ignorat. Credeam ca ma place si ca vreun prieten de-al meu a tradat niste informatii.
Imi musc buza, dar rasetele mele umplu spatiul redus al masinii oricum. Cu mana libera il lovesc usor peste umar.
- Ai succes in relatii peste tot, Camber! Cu Leon, cu Marcus... exclam eu razand.
Camber maraie sub nas, iar obrajii i se coloreaza in rosu. El imi evita privirea ca fiinta draguta care este.
- Marcus il are pe Lerna. murmura el. Eu am nevoie doar de tine.
Zambesc asa cum nu am facut-o in ultimele zile si ma intind spre Camber, apucandu-i barbia cu mana dreapta. Ii sarut obrazul, observand o stralucire de afectiune in ochii baiatului.
- Si ce ai facut, ai acceptat sa te duci la o intalnire cu Leon? intreb eu cu un zambet inocent pe fata.
- Nu. accentueaza el cuvantul. Dar am acceptat ca Leon sa imi explice de ce se tine dupa mine ca un scai. Atunci am aflat ca suntem frati si cred ca asta mi-a inmuiat putin peretii de piatra. Si a inceput procesul lung si anevoios de vindecare.
- Dar pana in final a meritat?
- Am devenit o persoana mai buna. Sunt mandru de mine si sunt mandru si de tine ca ai trecut de greutati.
- Nu stiu daca inca am trecut... ezit eu.
- Dar esti pe drumul cel bun.
Camber isi ia ochii de la drum ca sa ii fixeze in ai mei. Si in acel moment am stiut ca amandoi suntem pe drumul cel bun si asa vom continua. Impreuna.