- Cred ca a venit timpul sa parasim cabana. spun eu, ducandu-mi ochii spre tavan.
Capul lui Camber se ridica de pe pieptul meu. Baiatul se incrunta confuz. Oftez lung. Stiu ca azi ar trebui sa fie ziua noastra fara griji, dar in tot acest timp doar cuvantul probleme a plutit in adancurile mintii mele. Desi refuz sa le las sa ma copleseasca nu inseamna ca au disparut.
- Ce? De ce spui asta? ma intreaba Razboinicul.
El isi propteste coatele in lateralele corpului meu si se sprijina de ele, astfel privindu-ma de sus. Ochii lui par mai negri asa.
- Pur si simplu o simt. Adica, e logic ca dupa atatea incercari esuate, Leon va veni cu intreaga armata aici ca sa ne omoare. Stie unde stam, nu ii va fi greu sa planuiasca asta. explic eu.
Camber prinde o suvita de par alb intre degetele sale si incepe sa se joace cu ea. El imi arunca o privire atotstiutoare. Si-a dat seama ca vreau sa plecam din mai multe motive decat Leon. Ma cunoaste prea bine.
- Si cu Marcus si Lerna ce facem? Nu am vrea sa ii lasam singuri aici, mai ales daca ce spui tu se va intampla. murmura el.
- Conteaza ce vor ei. Daca vor sa ramana, atunci raman in cabana. Daca nu, ii luam cu noi. Ai masina ta, nu ne e greu sa ne deplasam.
- Nu stiu ce sa iti spun, Antea. zice Camber cu sinceritate. M-am obisnuit sa stau aici si nu sunt sigur ca avem un alt loc unde sa ne stabilim pentru o perioada mai indelungata, cu toate problemele pe care le avem.
- Nu trebuie sa ne stabilim undeva. Putem pur si simplu sa calatorim. zic eu cu un mic zambet.
- Si unde vrei sa plecam mai intai, Calatoareo? intreaba el, imitandu-mi expresia.
Camber imi ciupeste obrazul, dupa care eu ii plesnesc palma.
- Ma gandeam sa incepem cu Dalmy. Stii tu, orasul in care traia Malika. spun eu, atmosfera fericita disparand in momentul cand imi deschid gura.
Incerc sa nu imi privesc palma stanga sau sa imi amintesc ce mi-a facut femeia aia. Strangandu-mi pumnii, imi ascund furia, daca o pot numi asa. Atatea sentimente se joaca in mintea mea in acest moment, incat simt ca o sa explodez curand. Leon, Malika, clonele, oamenii pierduti, bunicul, toate se aduna intr-un recipient de sticla care deja a inceput sa crape.
- Antea. ofteaza Camber, scotandu-ma din mintea mea vicioasa. Nu e neaparat sa incepem de acolo. Sunt o multime de alte orase...
- Nu. il intrerup eu si inghit in sec. Nu stiu daca Malika inca sta acolo, dar nu risc nimic. Vreau sa aflu raspunsul la anumite intrebari. Ea s-ar putea sa ne ajute in legatura cu ce a lucrat Leon. Vreau sa stiu ce mi-a facut.
- Iubire, credeam ca vrei sa te relaxezi putin dupa mo...
Camber se opreste brusc cand vede ca buzele imi tremura, iar ochii imi stralucesc din cauza lacrimilor care inca nu au cazut. Si astea au fost cuvintele magice care au spart recipientul de sticla. Scrasnesc din dinti. Razboinicul murmura disperat niste scuze si imi inlatura rapid suvitele de par de pe fata probabil ca sa il vad mai bine. Eram patetica si Camber ma facea in continuare sa ma cred asa, mai ales cu privirile pline de mila si tristete si agonie. Imi placea sa ma cred puternica in anumite momente. Moartea nu e ceva nou pentru mine. Nici durerea nu e. Dar moartea bunicului a zgariat cusca in care imi tin partea cea mai intunecata. Nici nu vreau sa imi imaginez ce mi-ar putea face o posibila moarte a lui Camber.
- Sh, shh. incearca sa ma linisteasca baiatul.
Degetele lui sterg primele lacrimi care cad pe obrajii mei infierbantati. Buzele lui nu intarzie sa se lipeasca de fruntea mea. Ma scald in alinarea lui, oricat de mica ar fi. El e ata de care ma tin cu varful degetelor ca sa nu cad intr-un loc mai intunecat ca nimicul.
- Imi pare rau. sopteste Camber, cu obrazul lipit de crestetul capului meu.
- Sunt bine. suspin eu, simtind caldura corpului lui calatorind peste pielea mea.
Asta e cea mai mare minciuna pe care am spus-o vreodata.
- Vino aici. ma indeamna Razboinicul.
El se intinde pe canapea in stanga mea si isi bate usor palma pe piept. Nu ezit sa ii sar in brate si sa imi ascund fata plina de lacrimi in locul dintre gatul si umarul lui. Camber ma imbratiseaza strans, iar eu ii inspir mirosul specific care foarte lent ma calmeaza. In fundal se aude sunetul televizorului uitat si bataile sincronizate ale inimilor noastre. Mainile baiatului ma mangaie pe spate si pe cap, iar eu imi inchid ochii si incerc sa uit tot pentru cateva secunde.
Ma mint pe mine cand imi spun ca totul e bine in viata mea. Ii mint pe toti cei din jurul meu cu zambete si rasete si curajul de a face orice. Trecutul ma ajunge din urma si nu pot face nimic altceva decat sa mint si sa sper pana cand nu va mai trebui sa ma prefac, pana cand totul va reveni la normal. Si oare ce inseamna normal pentru mine? Cand Amarisul era normal, nu eram fericita. Cand oamenii pierduti se comporta normal, nu sunt fericita. Ma simt diferita intr-o lume de normali. Ceva imi spune ca o sa fiu fericita cand ma voi descoperi si cand voi fi sigura la ce vreau in viata, cand voi fi eu cea normala intr-o lume de diferiti.
Si Camber... Ei bine, nici Camber nu e in totalitate fericit. Eu sunt cea care se descurca singura, am fost mereu pe cont propriu, dar el se simte cel mai bine intr-un colectiv, in marea familie de Razboinici ai Amarisului. Uraste sa fie singur. Ultimul lucru pe care as vrea sa il fac e sa ii spulber sperantele, dar nu stiu ce s-a intamplat cu cetatenii orasului in care s-a nascut. Nu am idee daca au murit, daca au plecat si au renuntat sau daca sunt ascunsi undeva. E o alta intrebare la care nu cunosc raspunsul. Alta problema.
- Ai dreptate cand spui sa incepem cu Dalmy. se aude vocea lui Camber.
- Mereu am dreptate. zic eu ragusita si imi frec nasul de gatul lui.
El chicoteste incet si imi da o suvita de par dupa ureche, dar nu imi putea vedea fata oricum.
- Mi se pare ca gresesti.
- Ti se pare. mormai eu.
- Asta am spus si eu!
- Exact.
- Ciudato.
- Idiotule.
- Te iubesc.
- Prostule.
* * *
- Lerna, da-te de pe patul meu. marai eu.
- Iarasi plecati in misiune fara mine! se milogeste Calatorul cu fata afundata in perna.
- Nu uita ca tu ai vrut sa ramai aici, chiar daca ar putea fi periculos. zic eu, aruncand niste pulovere in trolerul de pe podea.
- Marcus nu vrea sa plece din casa lui. spune el, intorcandu-se pe spate.
Imi mijesc ochii spre Lerna care nu arata vreun semn ca va pleca. Baiatul isi pune mainile dupa cap si se face comod, apoi clipeste inocent spre mine. Imi dau ochii peste cap si revin la a impacheta hainele mele.
- Puteai sa vii cu noi. E problema ta ca il lasi pe Marcus sa decida pentru tine.
- Dar eu vreau sa raman cu el. spune Lerna bosumflat.
- Atunci care e problema?! intreb eu exasperata.
- O sa imi fie dor de tine. se plange el.
- Mie nu. spun eu cu glasul monoton.
- Esti idolul meu!
- Nu mai spune.
Ma asez pe vine ca sa imi leg sireturile bocancilor si astfel primele raze de soare ale diminetii reusesc sa imi bata in ochi si sa ma faca oarba pentru cateva secunde. Ma stramb enervata si inchid trolerul care a stat pana acum pe podea deschis, apoi il duc langa usa camerei. Merg spre birou si imi iau ghiozdanul de pe scaunul de langa, dupa care incep sa pun acolo chestiile care nu au incaput in celalalt bagaj. In tot acest timp, ochii curiosi ai lui Lerna m-au urmarit cum am plecat in baie si mi-am luat sticla de sampon, periuta si pasta de dinti si toate celelalte lucruri. Intru inapoi in camera, tinand geanta plina in maini, si privesc in jur dupa lucruri pe care le-as fi putut uita. Pe un colt al patului sta blestematul dosar al lui Malika Nova. Il insfac si il arunc in ghiozdan.
Lerna s-a ridicat in sfarsit din pat atunci cand eu imi imbracam paltonul. Calatorul a venit spre mine si, luandu-ma prin surprindere, m-a imbratisat strans. Imi strang buzele intr-o linie fina si il bat usor pe spate.
- Sa nu stati acolo mult timp, bine? zice el, cu barbia asezata pe umarul meu.
- Lerna, o sa stam in Dalmy cat va fi necesar, dar sunt sigura ca o sa ne intoarcem inainte de Craciun. spun eu si ma departez de el.
- Okay. ofteaza el.
Arunc ghiozdanul peste un umar si iau trolerul, dupa care iesim amandoi din camera. Am grija sa incui usa in urma noastra. Mergem de-a lungul holului, iar la capatul lui ne asteptau Marcus si Camber. Razboinicul imi ia bagajele cand ajungem langa ei si le duce in masina, dupa care se intoarcem sa ne luam ramas bun.
- Sa nu intrati in camera noastra. sunt primele cuvinte pe care le spun.
- De ce am intra? Patul din camera lui Marcus e mai mare. zice Lerna cu o expresie inocenta.
Camber isi intoarce capul ca sa isi ascunda ranjetul, iar Marcus roseste violent.
- Ai dreptate. Sa stati acolo. spun eu cu un zambet dracesc pe fata.
- Logic ca o s-o facem. continua Lerna sa zica.
Marcus tuseste scurt si isi ridica mana, dupa care o pune peste gura Calatorului ca sa il impiedice sa mai vorbeasca.
- Calatorie placuta. ne ureaza el.
- Multumim. zice Camber. Sa aveti grija. Daca se intampla ceva, sa ma suni. O sa fim aici in cel mai scurt timp.
- Am inteles, chiar daca noi doi ne descurcam, nu-i asa? spune Omul de Stiinta si il priveste pe Lerna, amandoi aproband.
Le zambesc scurt, apoi il iau pe Camber de mana. Razboinicul nu ezita sa isi incolaceasca degetele cu ale mele.
- O sa ne intoarcem. ii asigur eu, apoi pasesc in spate.
- Pai, ne vedem peste cateva zile. zice Marcus si ne face cu mana.
Eu si Camber iesim din cabana. Masina lui neagra era parcata in fata, cu motorul deja pornit. Inspir aerul rece si arunc o ultima privire spre casuta din lemn. Deci... Sa pornim spre Dalmy.