Mormai sub nas niste cuvinte neintelese si ma ridic in picioare. Poza cu Malika Nova parca imi face cu ochiul si rade de mine, de stupiditatea mea. Strang cu degetele foile din dosar si las urme vagi pe ele, vazand cu ochii mintii imaginea lui Leon langa femeia cu par gri, ambii intr-un laborator straniu. Lerna ma priveste curios de jos, cu alte dosare nefolositoare imprastiate langa el, dar nu ii acord atentie. Picaturi de transpiratie imi traverseaza spatele, si nu stiu daca sunt din cauza faptului ca in pivnita lui Marcus e cald sau ca sunt plina de nervi. Vreau sa lovesc ceva. Mai bine spus cineva, preferabil Leon sau Malika. Oare la ce au lucrat cei doi impreuna si ce legatura am eu in asta? Ar trebui sa ma astept la alt atac? Poate o noua creatura ca Eris?
- Cine e aia? intreaba Lerna soptit.
Calatorul se ridica de pe podea si vine langa mine, ochind dosarul deschis. Imi dau ochii peste cap in sinea mea. Oricum nu cred ca va intelege mare lucru de acolo.
- O cunostinta de-a mea. spun eu cu un zambet larg si fals pe fata. Ne-am intalnit acum foarte mult timp.
- Sunteti prietene?
Vreau sa o omor.
- Nu chiar. ii raspund eu.
Tin dosarul la subrat si lovesc cu piciorul cutia unde am l-am gasit inapoi la locul ei. Oftez si ma intorc pe calcaie, vrand sa pasesc spre usa. Urmele pasilor nostri se vad pe podeaua prafuita. Am gasit aici ce cautam, adica informatii pretioase, nu mai e nevoie sa stam in pivnita. Papusa din coltul incaperii ma cam sperie, cu zambetul ei mereu larg si ochii sticlosi. Si faptul ca suntem la cel putin zece metri sub pamant imi da fiori. Ah, acum sunt ca Lerna.
Baiatul de langa mine tresare cand un sunet suierator se aude in fata noastra. Mana mi se indreapta automat spre pistolul meu ascuns in buzunarul paltonului. Ma incrunt si arunc o privire spre papusa stranie. Cred ca trebuie sa incetez sa mai privesc filme horror singura...
Stam in liniste, in fundal auzindu-se doar respiratiile noastre. Becul de deasupra noastra palpaie, facandu-ma sa inghit in sec. Lerna se ghemuie langa mine si imi strange bratul. De data asta nu se mai aude nimic: si eu, si Lerna suntem ingroziti. Bine, mai mult el decat eu. Inspir lung si incep sa pasesc in fata, pregatindu-ma pentru ce e mai rau.
- Stai, Antea! Unde te duci?! striga Lerna soptit, fara sa imi dea drumul la brat.
- Vrei sa stai aici? spun eu cu acelasi ton.
- Nu...
Din nou, acelasi sunet suierator se aude, dar de data asta mai tare. Calatorul chitaie speriat. Sunetul se apropie tot mai mult de usa din fata noastra. Imi scot lent pistolul si fac un pas in fata lui Lerna, baiatul strangandu-mi paltonul in pumni. Asteptam cu sufletul la gura. In urmatorul moment, usa se tranteste cu putere de perete, lemnul scartaind lung. Sunt gata sa apas pe tragaci, insa simt o rafala de vant cum imi misca parul in spate. Expir zgomotos si cobor mana in care tineam pistolul, apoi ma intorc spre Lerna. Baiatul priveste primele trepte care se vad de dupa usa.
- E doar vantul. spun eu. Putem sa plecam.
- Antea... Vantul nu bate sub pamant. murmura Calatorul.
Injur in soapta.
- Poate Marcus are un ventilator pe aici, pe undeva.
Ventilator pe naiba! Toate lucrurile de aici par mai vechi decat mine! De ce ar avea Omul de Stiinta un ventilator functionabil in pivnita?! Imi scarpin ceafa si dau sa imi strang mainile la piept, simtind dosarul dur sub palmele mele. Dar chiar in acel moment, simt vantul batand din nou spre noi, iar becul din pivnita si cele de deasupra treptelor se sting toate deodata. Suntem invaluiti in intuneric si in scartaitul lemnului vechi. Lerna incepe sa tipe si imi sare in brate, facandu-ma sa scap dosarul pe podea. Il bat usor pe spate, mainile Calatorului fiind in jurul umerilor mei. Incerc sa il indepartez, dar baiatul nu se misca din loc. Inima imi bate nebuneste si astept rabdatoare ca ceva sa se intample.
E intuneric, dar cald. Inceputul amintirii mele in care am cunoscut-o pe Malika imi danseaza prin ganduri. Scuturandu-mi capul, privesc urat spre podea, chiar daca nu vad dosarul ala nenorocit. Valuri de intuneric imi acopera ochii, un contrast atat de puternic fata de zapada alba care acopera totul afara.
Acest mister negru dureaza cateva secunde, fiindca in urmatorul moment becurile se aprind din nou. Clipesc des ca sa imi ajustez ochii cu lumina, iar Lerna face un mic pas in spate, dar nu se departeaza prea mult de mine oricum. Auzim pasi pe treptele ce duc la suprafata. Ma incrunt din nou in timp ce ma aplec sa imi recuperez dosarul. Dupa sperietura cu becurile care s-au stins, nu mi se mai pare surprinzator sa aud pasi. A mai ramas ca papusa de pe scaun sa imi zambeasca. Asa sigur imi voi lua ramas bun de la somn.
- Stii... Ar trebui sa plecam acum. zic eu, deja mergand spre usa deschisa.
- Sa terminam de construit Calatorul nostru de zapada. Da, de acord. mormaie Lerna.
- Si sa avem grija sa nu mai venim aici niciodata.
Pasii pe care ii auzeam se apropie de noi. Vad mai intai pe trepte o pereche de bocanci maronii, apoi niste picioare acoperite cu blugi albastri si un palton de aceeasi culoare cu incaltamintea. Capul lui Marcus se iveste in pivnita, iar ochii lui ne cerceteaza curiosi si ingrijorati. Evit privirea lui Camber, care e in spatele lui. Toate hainele de pe el sunt negre, dar nu stiu ce expresie are pe fata. Deci ei au fost faptasii luminii care s-a stins si a vantului care a batut probabil cand ei au intrat aici. Nu ma pot abtine si le arunc o privire urata.
- Stiti cat de tare ne-ati speriat? intreaba Lerna cu mainile pe solduri.
Indiferent de asa-zisa suparare a lui, Calatorul se apropie de baieti, mai bine spus de Marcus.
- Si noi ne-am speriat cand nu v-am mai vazut in curtea cabanei. De ce ati venit aici? ne intreaba Omul de Stiinta.
- Ne-ati urmarit? pufnesc eu.
- Pai da. Ultima data cand ati ramas singuri, ai fost aproape omorata. explica Marcus.
Imi dau ochii peste cap. Nu suntem copii. Pot foarte bine sa am grija de mine.
- Eu si Antea am gasit chepengul ce duce aici, si am decis sa exploram. spune Lerna cu un zambet larg pe fata.
Marcus arunca o privire prin pivnita, cu o expresie nostalgica, de parca nu a fost aici de mult timp. Ochii lui se opresc pe cutia deschisa, apoi pe dosarul din mana mea. Imi umezesc buzele cu limba si ma bucur cand baiatul nu spune nimic. Simt ochii lui Camber pe fata mea, dar il ignor cum ma ignora si el pe mine. Desi, trebuie sa recunosc, ma macina o dorinta sa il iau de mana si sa ne plimbam prin padure sau sa ne inchidem toata ziua in camera si sa discutam subiectul Malika Nova.
- O sa imprumut asta. Pentru totdeauna. zic eu simplu.
- Cu placere. spune baiatul.
- Multumesc. adaug eu.
El surade. Eu dau din umeri si ies din pivnita, apoi incep sa urc treptele. Inainte de asta, cand ajung langa Camber, il apuc de brat si il privesc fix in ochii lui negri.
- Trebuie sa discutam.
* * *
Era a doua zi seara. Desi a incetat sa ninga, zapada era cu multi centimetri mai mare. Stateam asezata la birou si imi tineam coatele pe masa. Priveam pe geam cum crengile copacilor se leagana in vantul puternic, iar norii cenusii veneau de departe. Doar becul din camera mai emana lumina. Afara e bezna totala. Patura din jurul umerilor mei imi tine de cald langa geamul rece.
Si chiar daca peisajul era unul frumos si relaxant, tensiunea dintre mine si Camber nu a scazut deloc. Razboinicul sta tolanit pe pat, cu foile din dosarul lui Malika imprastiate langa el. Baiatul le cerceteaza cu mare atentie. Cauta un indiciu despre ce ar putea lucra ea cu Leon. Nu pot sa spun ca lucram foarte eficient. I-am povestit totul foarte vag, iar Camber citeste singur tot ce e scris acolo. Presupun ca daca ar face-o impreuna cu mine, am putea gasi un detaliu ascuns. Dar, situatia e aceasta si nu pot schimba nimic. Mai bine spus nu vreau sa schimb nimic, deoarece sunt mult prea incapatanata ca sa imi cer iertare.
- Hmm? Ai gasit ceva? imi gasesc eu glasul.
- Nu, dar m-am gandit la un lucru. spune Camber cu vocea lui groasa care imi da fiori.
- Ascult. murmur eu.
- Daca aceasta Malika si Leon lucreaza la ceva ce noi am vazut deja? presupune el, intorcandu-si capul spre mine.
- Vorbesti despre clone?
Nu m-am gandit la asta.
- Clonele sau poate chiar Eris. Ai spus ca in amintirea ta, Malika te-a dus intr-un laborator. Si Leon lucreaza in unul. zice Razboinicul, ridicandu-se in sezut.
- Amandoi se pricep la genul asta de transformari. Cred ca ai dreptate.
Camber zambeste. Acel zambet al lui unic si frumos, care ii lumineaza fata. Aproape am rosit, dar ceva mi-a distras atentia. Am auzit o usa pe hol cum s-a trantit de perete. La inceput am crezut ca Lerna si Marcus au fost de vina. Daca eu si Camber stam ascunsi in camera noastra, ei doi misuna prin toata cabana. Dar cand au inceput sa se auda niste strigate si urlete, mi-am dat seama ca cei doi baieti nu sunt de vina.
Eu si Camber facem schimb de priviri, apoi eu sar de pe scaun si traversez camera, iesind din ea. Razboinicul ma urmeaza in viteza. Fug de-a lungul holului pana ajung in living. L-am vazut mai intai pe Lerna. Calatorul arata confuz si pierdut. Apoi pe Marcus, care avea o expresie nervoasa si precauta.
- Cine naiba sunteti? intreaba Omul de Stiinta.
- Antea! ANTEA! se aud din nou urletele.
Imi ciulesc urechile cand imi aud numele. Cine ar putea veni aici si sa ma cunoasca? Nici nu reusesc sa intru in camera de zi, pentru ca intrusul din cabana se strecoara pe langa Marcus si iese in hol. Ii recunosc cu ochi mari parul si pielea alba. Barbatul imi sopteste din nou numele. M-a gasit! E Rowan Ross. Bunicul meu.