Sunt pe un pat de spital, ghemuită pe un cearşaf, ca un câine de vânătoare.
O infirmieră a venit să-mi smulgă rochia. A tras de ea cu brutalitate, durerea m-a paralizat.
Nu văd aproape nimic, bărbia îmi este lipită de piept, nu pot s-o ridic. Nu pot să mişc nici braţele. Durerea mă apasă pe cap, pe umeri, pe spate, pe piept.
Miros urât.
Infirmiera este atât de rea, că mi se face frică atunci când o văd intrând. Nu-mi vorbeşte. Vine să smulgă bucăţi din mine, îmi pune o compresă şi pleacă. Aşadar, ar putea să mă facă să mor, ar face-o, sunt sigură.
Sunt o fată murdară şi dacă m-au ars este că am meritat-o pentru că nu sunt măritată şi sunt însărcinată. Ştiu bine ce gândeşte.Întuneric. Comă. Cât timp, zile sau nopţi?…Nimeni nu vrea să mă atingă, nu se ocupă nimeni de mine, nu mi se dă nimic să mănânc ori să beau, aşteaptă să mor.Şi eu mi-aş dori să mor, atât de ruşine îmi este că mai trăiesc. Atât de mult sufăr.
Nu eu mă mişc, e femeia aceea rea care mă întoarce să-mi smulgă bucăţi din mine. Nimic altceva. Aş vrea să mi se pună puţin ulei pe piele pentru a-mi calma arsura, aş vrea să mi se scoată cearşaful pentru ca aerul să-mi dea puţină răcoare. Este şi un doctor. Am zărit pantaloni şi un halat alb. El a vorbit, dar eu nu am înţeles. E mereu aceeaşi femeie rea care vine şi pleacă. Pot mişca picioarele şi mă servesc de ele pentru a ridica cearşaful din când în când. Pe spate mă doare, pe o parte mă doare: Dorm cu capul mereu lipit de piept. Capul aplecat, ca atunci când eram în flăcări.Braţele mele sunt ciudate, puţin depărtate de corp şi paralizate amândouă. Mâinile sunt la locul lor, dar nu-mi folosesc la nimic.
Aş vrea atât de mult sa mă scarpin, să-mi smulg pielea ca să nu mai sufăr.Mă obligă să mă ridic. Umblu cu infirmiera aceea. Mă dor ochii. Îmi văd picioarele, mâinile care îmi atârnă de fiecare parte, mozaicul. O urăsc pe femeia aceasta. Ea mă conduce într-o sală şi ia un furtun ca să mă spele. Spune că miros atât de urât, că-i vine să vomite. Eu put, plâng, stau acolo ca un deşeu imund, ca o putreziciune pe care se aruncă apă. Ca un rahat în closet, se trage apa şi gata! Mori.
Apa îmi jupoaie pielea, eu ţip, plâng, implor, sângele îmi curge până la vârfurile degetelor. Ea mă obligă să stau în picioare. Sub jetul de apă rece ea smulge bucăţi de carne neagră, bucăţi din rochia mea arsă, gunoaie urât mirositoare care fac o mică grămăjoară în fundul cabinei de duş.
Miros atât de tare a putreziciune, a carne arsă şi a fum, încât ea şi-a pus o mască şi din când în când iese din sala de baie, tuşind şi blestemându-mă.O dezgust, ar trebui să crap ca un câine, dar departe de ea. Însă de ce nu mă omoară ea?
Revin în patul meu, fierbinte şi îngheţată în acelaşi timp, şi ea aruncă cearşaful peste mine, ca să nu mă mai vadă. „Crapă, îmi spune privirea ei. Crapă odată şi să te aruncăm de aici.”Tata este aici cu bastonul. Este furios, bate în podea, vrea să ştie cu cine sunt însărcinată, cine m-a adus aici, cum s-a întâmplat. Are ochii roşii. Plânge bătrânul, dar mă sperie bastonul lui şi nu reuşesc măcar să-i răspund.
O să adorm sau o să mor, sau o să mă trezesc, tatăl meu era acolo, acum nu mai este.Dar nu am visat, vocea lui mai răsună încă în capul meu: „Vorbeşte!”Am reuşit să mă aşez puţin, ca să nu-mi mai simt braţele lipite de cearşaf, cu capul sprijinit pe o pernă. Nimic nu mă ajută, dar aşa pot să văd cine trece pe coridor, uşa este întredeschisă.
Aud pe cineva, observ nişte picioare goale, o rochie lungă şi neagră, o siluetă mică, aşa ca a mea, subţire, aproape slabă. Nu este infirmiera. Este mama.Cele două cozi date cu ulei de măsline, voalul ei negru, această frunte ciudată, bombată între sprâncene şi care se uneşte cu nasul, ai zice că e o pasăre de pradă. Îmi provoacă frică. Se aşază pe un taburet cu sacul ei negru. Şi începe să plângă, să-şi sufle nasul, să-şi şteargă lacrimile cu o batistă, tot legănând din cap.Plânge de necaz şi de ruşine. Se plânge pe ea şi întreaga familie. Şi văd ura din privirea ei.
Îmi pune întrebări, strângându-şi la piept sacul. Ştiu acest sac, îmi e familiar. Îl ia totdeauna cu ea când iese ca să meargă la piaţă sau pe câmp. Pune în el pâine, o sticlă de apă, uneori lapte.
Mi-e frică, dar mai puţin decât în prezenţa tatălui meu, ca întotdeauna.
Tatăl meu mă poate omorî, dar ea nu. Geme în timp ce îmi vorbeşte, iar eu îi răspund şoptind.
— Uită-te la tine, fiica mea. Nu aş mai putea niciodată să te mai aduc la noi acasă, aşa cum eşti, tu nu mai poţi trăi acasă, te-ai văzut?
— Nu reuşesc să mă văd.
— Eşti arsă.Ruşinea apasă pe întreaga familie. Acuma nu mai pot să te aduc înapoi. Spune-mi cum ai rămas însărcinată? Cu cine?
— Faiez. Nu ştiu numele tatălui său.
— Este Faiez vecinul?Reîncepe să plângă şi să-şi tamponeze cu batista ochii bulbucaţi ca şi când ar vrea s-o înfunde în cap.Unde ai făcut-o? Unde?
— Pe câmp.Se strâmbă, îşi muşcă buzele şi plânge mai tare.
— Ascultă-mă, fata mea, ascultă, ar fi mai bine să mori, e mai bine dacă mori. Fratele tău e tânăr, dacă tu nu mori, o să aibă probleme.
Fratele meu o să aibă probleme. Ce fel de probleme? Nu înţeleg.
— Poliţia a venit acasă la noi să vadă familia. Toata familia. Pe tatăl tău şi pe fratele tău, şi pe mama ta şi pe cumnatul tău, toată familia. Dacă tu nu mori, fratele tău o să aibă probleme mari cu poliţia.
Probabil că paharul l-a scos din sacul ei, pentru că împrejurul meu nu este nimic. Nicio masă lângă pat, nu văd nimic. Nu, n-am văzut-o scotocind în sac, l-a luat de pe marginea ferestrei, este un pahar de spital. Dar n-am văzut cu ce l-a umplut.
— Dacă nu bei asta, fratele tău va avea probleme, poliţia a venit la noi.
L-o fi umplut pe când eu plângeam de ruşine, de durere, de frică. Plângeam pentru multe lucruri, cu capul aplecat şi cu ochii închişi.
— Bea paharul ăsta… eu sunt aceea care ţi-l dau.
Niciodată nu voi uita paharul acela mare, plin ochi cu un lichid transparent ca apa.
— Tu o să bei asta şi atunci fratele tău n-o să mai aibă probleme. E mai bine aşa, mai bine pentru tine, mai bine pentru mine şi mai bine pentru fratele tău.
Ea plângea. Şi eu. Îmi amintesc că lacrimile îmi curgeau pe arsurile bărbiei, de-a lungul gâtului devorându-mi pielea.Nu reuşeam să-mi ridic mâinile. Ea şi-a pus mâinile sub capul meu, m-a ridicat apoi spre paharul pe care îl ţinea în mână. Nimeni nu-mi dăduse până atunci să beau. Ea apropia paharul acela mare de gura mea.
Aş fi vrut să-mi înmoi măcar buzele, atât mi-era de sete. Încercam să-mi ridic bărbia, dar nu izbuteam.Dintr-odată, a venit doctorul şi mama mea a tresărit.A luat paharul cu un gest brusc, l-a aşezat cu brutalitate şi a strigat foarte tare:
— Nu!
Am văzut lichidul risipindu-se pe marginea ferestrei. Se prelingea de-a lungul paharului, transparent, limpede ca apa. Doctorul a luat-o pe mama mea de braţ şi a scos-o din cameră. Priveam mereu paharul, l-aş fi băut şi de pe jos, l-aş fi lins pur şi simplu, ca un câine. Mi-era sete, atât de a bea cât şi de a muri.Doctorul s-a întors şi mi-a spus:
— Ai avut noroc că am ajuns la timp. Mai întâi tatăl tău şi acum şi mama ta! Nimeni din familia ta n-o să mai vină pe aici!
A luat paharul cu el şi mi-a repetat:
— Ai avut noroc… Nu mai vreau să văd pe nimeni din familia ta!
— Fratele meu Assad, aş dori să-l văd pe fratele meu, el este drăguţ.Nu mai ştiu ce mi-a răspuns.
Eram ciudată, totul se învârtea în capul meu. Maică-mea îmi vorbise de poliţie, de fratele meu care ar putea avea neplăceri?De ce el, dacă Hussein era cel care îmi dăduse foc? Paharul acela era ca să mă facă să mor. Mai rămăsese încă o pată, pe marginea ferestrei.
Mama voia să mor şi eu doream acelaşi lucru. Şi totuşi, am avut noroc, zicea doctorul, că eram tocmai pe punctul de a bea otrava aceea invizibilă.
Mă simţeam eliberată, ca şi când moartea m-ar fi vrăjit, iar doctorul a făcut-o să dispară într-o secundă. Mama mea era o mamă excelentă, cea mai bună dintre mame, ea îşi făcea datoria dăruindu-mi moartea. Era mai bine pentru mine.
Nu trebuia să fiu salvată din foc, să fiu adusă aici ca să sufăr şi să treacă atât de mult timp până când o să mor, ca să mă eliberez de ruşinea mea şi a întregii mele familii.
Fratele meu a venit după trei sau patru zile. Nicicând nu voi uita punga aceea transparentă de plastic, prin care vedeam nişte portocale şi o banană.Nu mâncasem şi nu băusem nimic, de când eram acolo. Nu puteam şi, oricum, nimeni nu încercase să mă ajute. Nici chiar doctorul nu îndrăznea s-o facă. Înţelesesem că mă lăsau să mor, pentru că nu trebuia să se intervină în povestea asta a mea. Eram vinovată în ochii tuturor. Suportam soarta tuturor femeilor care mânjesc onoarea bărbaţilor. Mă spălaseră numai pentru că puţeam, nu ca să mă îngrijească. Mă păstrau acolo, pentru că era un spital unde trebuia să mor, fără să mai creez alte probleme părinţilor mei şi întregului sat.
Hussein îşi făcuse rău treaba, mă lăsase să fug, cu focul pe mine.Assad nu m-a întrebat nimic. Îi era frică şi era grăbit să se întoarcă în sat.
— O să merg pe câmp, ca să nu mă vadă nimeni. Dacă părinţii află că am venit să te văd, o să am probleme.
Dorisem să vină şi totuşi eram neliniştită, văzându-l că se apleacă asupra mea.
Am văzut în ochii lui că îl dezgustam cu arsurile mele. Nimeni, nici chiar el, nu s-a preocupat să afle cât de mult sufeream, cu pielea asta care crăpa, putrezea, supura, devorându-mă lent, ca veninul unui şarpe, pe toată partea superioară a trupului meu, pe craniul fără păr, pe umeri, pe spate, pe braţe, pe sâni.
Am plâns mult. Oare, pentru că ştiam că este pentru ultima oară că îl vedeam? Să fi plâns pentru că doream atât de mult să-i văd copiii? Aşteptau ca soţia lui să nască.
Am aflat, mai târziu, că avusese doi băieţi. Toată familia trebuie s-o fi admirat şi felicitat.N-am putut să mănânc fructele. Singură mi-era imposibil şi punga a dispărut.Nu mi-am mai revăzut niciodată familia. Ultima imagine a mamei mele este aceea cu paharul cu otravă – cea a tatălui meu, lovind furios cu bastonul în pământ, a fratelui meu, cu punga lui de fructe.
În toiul suferinţei mele, eu încercam încă să înţeleg de ce nu văzusem nimic atunci când focul a ajuns pe capul meu. Era un bidon cu benzină lângă mine, dar era închis cu dopul. Nu l-am văzut pe Hussein când l-a luat. Stăteam cu capul aplecat, în timp ce el îmi spunea că „se va ocupa de mine” şi timp de câteva secunde m-am crezut salvată, datorită surâsului său şi a acelei ierbi pe care o mesteca liniştit. În realitate, el vrea să-mi câştige încrederea, ca să se asigure că nu o să-i scap. Prevăzuse totul în ajun, împreună cu părinţii mei.Dar de unde-a luat focul? Din jăratic? N-am văzut nimic. A folosit un chibrit ca să facă totul atât de repede? Aveam întotdeauna o cutie de chibrituri la îndemână, dar nici aşa ceva n-am văzut. Atunci – poate o brichetă din buzunarul lui… Numai timpul cât să simt lichidul rece pe păr şi eram deja în flăcări. Dar aş dori atât de mult să ştiu de ce n-am văzut nimic!
Noaptea, când stau culcată pe pat, e un coşmar fără sfârşit. Stau în întuneric de mormânt, văd perdele în jurul meu, dar fereastra parcă a dispărut. O durere stranie, ca o lovitură de cuţit în burtă, picioarele îmi tremură… voi muri. Încerc să-mi revin, fără să reuşesc. Braţele îmi sunt în continuare înţepenite, două răni infecte, care refuză să mă servească. Nu e nimeni, dacă sunt singură, atunci cine mi-a înfipt cuţitul în burtă?Simt între coapse ceva straniu. Îndoi un picior, apoi pe celălalt, caut cu laba piciorului, încerc să degajez singură obiectul acela care mă sperie. Nu-mi dau seama, la început, că sunt pe cale să nasc. Cu amândouă picioarele pipăi în întuneric. Împing fără să ştiu corpul copilului, încet, pe sub cearşaf. Apoi, rămân nemişcată, epuizată de efort. Îmi apropii coapsele şi simt copilaşul lipit de mine. Mişcă puţin. Îmi opresc respiraţia. Cum de-a ieşit aşa de repede? O lovitură de pumnal în burtă şi iată-l? Să adorm din nou este imposibil, copilul acesta nu a putut să iasă singur fără să mă prevină. Sigur că am un coşmar.Dar nu visez pentru că îl simt acolo, între genunchi, lipit de coapsele mele. Ele nu au ars, coapsele mele, simt lucrurile cu pielea de pe coapse.Nu îndrăznesc să mă mai mişc, apoi ridic un picior cum aş face-o cu o mână, pentru a atinge… un căpşor micuţ, două braţe care se agită slab.Cred că am ţipat. Nu-mi mai amintesc.
Doctorul intră în încăpere, trage perdelele, dar eu sunt tot în întuneric. Trebuie să fie noapte afară. Nu văd decât o lumină pe coridor, prin uşa deschisă. Doctorul se apleacă, dă la o parte cearşaful şi pleacă luând copilul, fără ca să mi-l arate măcar.Nu mai e nimic între coapsele mele. Cineva trage perdeaua. Nu-mi mai amintesc de nimic altceva. Cred că am leşinat sau am dormit mult, nu mai ştiu nimic. A doua zi şi în zilele următoare nu am avut decât o singură certitudine, copilul părăsise burta mea.
Nu ştiam dacă era viu sau mort, nimeni nu-mi spunea nimic şi eu nu îndrăzneam s-o întreb pe infirmiera aceea rea ce se făcuse cu acest copil.Să mă ierte, nu eram în stare!Ştiam că am născut, dar nu-l văzusem, nu-mi fusese adus în braţe, nu ştiam dacă era băiat sau fată. Nu eram, în acel moment, o mamă, ci o rămăşiţă de om, condamnată la moarte. Ruşinea mă copleşea.Doctorul mi-a spus mai târziu că născusem la şapte luni un copilaş foarte micuţ, dar că era viu şi se afla acum la adăpost. Înţelegeam vag ceea ce-mi spunea, urechile mele arse mă făceau să sufăr îngrozitor! Partea de sus a trupului meu nu era decât o rană vie şi treceam de la comă la o stare de semiveghe, fără să simt zilele şi nopţile. Toată lumea spera să mă vadă murind şi se aştepta la asta.Iar eu găseam că Dumnezeu nu mă lasă să mor, ci mă chinuie. Nopţile şi zilele se îngemănau în acelaşi coşmar şi, în rarele mele momente de luciditate, n-aveam decât o singură obsesie, să-mi smulg cu unghiile această piele infectă şi împuţită, care continua să mă devoreze. Din nefericire, mâinile nu mă mai ascultau.
Cineva a intrat în camera mea, odată, în mijlocul acestui coşmar. Am ghicit prezenţa sa mai mult decât am văzut-o. O mână de femeie a trecut ca o umbră pe deasupra feţei mele, fără s-o atingă. O voce de femeie, cu un accent curios, mi-a spus în arabă:
— O să te ajut… Ai încredere, o să te ajut, mă auzi?
Am zis da, fără să o cred, atât mi-era de rău în patul acela, abandonată dispreţului celorlalţi. Nu înţelegeam cum mai puteam fi ajutată şi, mai ales, cine ar putea să o facă.Să mă ducă înapoi la familia mea? Nu mă mai voiau. O femeie arsă pentru onoare trebuie să ardă în întregime. Să mă ajute ca să nu mai sufăr, să mă ajute să mor, asta era singura soluţie.Dar eu am zis da către vocea acelei femei şi nu ştiu cine este ea.