Am fost singura care am plecat în fugă, strigând când a alunecat calul şi el a căzut. Am permanent imaginea fratelui meu în faţa ochilor: avea o cămaşă verde, colorată, şi, deoarece era vânt, cămaşa îi flutura în spate. Era magnific pe calul lui. Îl iubeam atât de mult pe fratele meu, încât imaginea asta nu m-a părăsit niciodată.Cred că eram şi mai drăguţă cu el, după dispariţia lui Hanan. Eram la picioarele lui. Mie nu-mi era frică de el, nu mă temeam că ar fi putut să-mi facă rău… Poate pentru că eram mai în vârstă decât el? Pentru că eram mai apropiaţi? Totuşi, ne bătea, chiar şi el, când tata nu era acolo. Odată s-a dat chiar şi la mama. Se certau, el o trăgea de păr, ea plângea… Îi revăd foarte clar, fără să-mi amintesc totuşi motivul acestei certe. Am avut întotdeauna această mare dificultate să pun cap la cap imaginile, să le găsesc o semnificaţie. Ca şi cum amintirile mele de atunci s-ar fi dispersat în mici fragmente, în noua mea viaţă pe care a trebuit s-o construiesc în Europa.Este greu de înţeles astăzi, după tot ceea ce a făcut fratele meu, dar în momentul acela, odată teroarea depăşită, cu siguranţă n-am realizat că Hanan murise. Doar azi, revăzând scena care a răsărit brusc în memoria mea, nu mă pot gândi la altceva, legând evenimentele între ele, logic şi privind înapoi. Pe de o parte, părinţii mei nu erau acolo, ori de câte ori se petrecea o dramă, adică dacă o femeie este condamnată de familia ei, cel care trebuie s-o execute este singurul prezent. Pe urmă, nu am mai revăzut-o niciodată pe Hanan. Niciodată. Assad era turbat de furie, în acea seară, umilit că îl îndepărtaseră când îi năştea soţia, umilit de socrii săi. Oare vestea morţii copilului aşteptat i-a venit prin telefon? Hanan i-a spus ceva ce nu trebuia? Nu ştiu. Violenţele asupra femeilor la părinţii mei şi în satul nostru, în general, erau atât de frecvente şi zilnice! Şi eu îl iubeam atât de mult pe Assad! Cu cât tatăl meu îl detesta mai mult pe fiul său, cu atât mai mult eu îl adoram pe acest frate unic.Îmi aduc aminte de căsătoria sa ca de o sărbătoare extraordinară. Probabil că singura amintire a bucuriei adevărate în acest trecut nebun. Aveam în jur de optsprezece ani şi mă consideram bătrână. Chiar refuzasem să asist la o altă nuntă, fiindcă fetele îşi băteau joc de mine, în mod evident. Vorbe, înghionteli, râsete dezagreabile când treceam. Şi eu plângeam tot timpul. Câteodată îmi era ruşine să ies în sat cu turma, frică de privirile celorlalţi. Nu aveam o situaţie mai bună faţă de vecina cu pata pe ochi şi pe care toţi o respingeau. Mama îmi dăduse voie să nu merg la nunta unei vecine, ea îmi înţelegea disperarea. Atunci am îndrăznit să-i vorbesc tatălui meu: „E greşeala ta! Lasă-mă să mă mărit!”El nu vrea, în continuare şi am luat pumni în cap: „Sora ta trebuie să se căsătorească mai întâi! Cară-te!” Am spus aceste lucruri doar o singură dată.Dar toată familia a fost fericită pentru căsătoria fratelui meu, eu mai mult ca oricine. Ea se numeşte Fatma şi nu înţeleg de ce vine dintr-o familie străină, din alt sat. Poate pentru că nu era nicio familie cu fată de măritat, pe lângă noi? Tatăl meu a închiriat nişte maşini pentru nuntă. Una pentru femei şi una pentru bărbaţi, bineînţeles – cea pentru bărbaţi e cea din faţă.Traversăm munţii şi de fiecare dată când luăm un viraj femeile chiuie ca să-i mulţumească lui Dumnezeu că ne-a apărat de râpa atât de periculoasă. Peisajul seamănă cu un deşert, drumul nu este asfaltat, e doar pământ uscat şi negru, şi roţile maşinii bărbaţilor fac un nor mare de praf, înaintea noastră. Dar toata lumea dansează. Eu am o tamburină şi acompaniez chiuiturile femeilor. Şi eu dansez, dansez cu fularul meu, mă pricep foarte bine la aşa ceva. Toată lumea dansează, toată lumea e veselă, doar şoferul nu!Nunta fratelui e o sărbătoare mai importantă decât cea a surorii. Soţia lui e tânără, frumoasă, mignonă şi foarte arsă de soare. Nu e, însă, un copil, are aproape aceeaşi vârstă cu Assad. În sat, la noi, au râs puţin de tatăl şi de mama mea pentru că fratele meu este „obligat” să se însoare cu o fată „coaptă” şi, de fapt, o necunoscută. El ar fi trebuit să se însoare cu o fată mai tânără decât el, nu e normal să te însori cu o femeie de aceeaşi vârstă! Şi de ce să mergi să cauţi în altă parte? Este o fată foarte frumoasă şi are norocul că are mulţi fraţi. Tatăl meu a dat mult aur ca s-o ceară, căci poartă multe bijuterii.Nunta durează trei zile, cu dans şi sărbătoare. Şi la întoarcere îmi amintesc că şoferul a oprit maşina pe drum şi iarăşi am dansat. Mă revăd cu fularul meu şi cu tamburina, inima mea e fericită, sunt mândră de Assad. El este pentru noi ca bunul Dumnezeu şi este foarte ciudată această iubire pentru el, iubire care nu vrea să dispară. El este singurul om pe care nu-l pot urî, chiar dacă mă bate, chiar dacă şi-a bătut soţia, chiar dacă a devenit un asasin.În ochii mei el este Assad ahuia. Assad fratele meu. Assad ahuia. Bună ziua, fratele meu Assad. Niciodată nu plec la muncă fără să-i spun: „Bună ziua, fratele meu Assad!” Un devotament adevărat. Copii fiind, noi am împărţit multe lucruri. Acum că este însurat şi că trăieşte la noi cu soţia lui, eu continui să-l servesc. Dacă nu are apă caldă pentru baie, eu mă duc să i-o încălzesc, curăţ baia, spăl şi-i aranjez lenjeria. Şi i-o cos dacă e nevoie, înainte de a o pune la locul ei.În mod normal, nu ar trebui să-l iubesc şi să-l servesc cu atâta dragoste. Pentru că este ca toţi ceilalţi bărbaţi. La puţin timp după căsătorie, Fatma este bătută şi-l face de râs, întorcându-se la părinţii ei. Şi, împotriva obiceiului, tatăl şi mama ei nu o aduc cu forţa înapoi la noi, în aceeaşi zi. Poate că ei sunt mai bogaţi, mai avansaţi ca noi sau, deoarece ea este singura lor fiică, ei o iubesc mai mult, nu ştiu. Cred că neînţelegerile între tatăl meu şi Assad de aici au pornit.
Fratele meu o voise pe femeia asta din alt sat, îl obligase pe tata să dea mult aur şi rezultatul era că această fată făcuse un avort, în loc să-i dăruiască un fiu, şi că ne dezonorase întorcându-se la ai ei! Eu nu am asistat la reuniunile de familie, desigur, şi nimic din memoria mea nu justifică deducţiile pe care le fac astăzi, dar îmi amintesc perfect de tatăl meu pe terasă cu coşuleţul cu pietre, aruncându-le una câte una în capul lui Assad. Şi de dulapul acesta pe care fratele meu îl împinsese la uşa camerei sale ca să-l împiedice pe tata să intre. Poate că Assad ar fi vrut toată casa doar pentru el şi atunci se comporta ca şi cum i-ar fi aparţinut deja. Eu cred că tata nu ar fi vrut ca Assad să aibă putere în casă. Ca el să-l priveze de autoritatea şi de banii săi.Tata îi spunea adeseori fratelui meu: „Tu eşti încă un copil!”Assad se revolta cu atât mai mult cu cât era sigur pe el şi mult prea răsfăţat de noi. El era prinţul casei şi, la noi, nu trebuie să-i spui unui bărbat că este un copil, este o umilire gravă! Şi el striga: „Eu sunt la mine acasă aici!” Tatăl meu nu suporta asta. În sat, oamenii se întrebau ce prostie făcuse Fatma, de ce se ducea atât de des acasă. Poate că fusese văzută cu un alt bărbat? Bârfele se râspândesc repede în cazuri din astea. Se spuneau lucruri rele despre ea, dar nu era nimic adevărat, era o fată drăguţă. Din păcate, dacă cineva spune o singură dată: „Ea este o păcătoasă”, pentru tot satul ea rămâne păcătoasă şi s-a terminat, orice om o va privi cu ochi răi.Mama mea era nefericită din cauza asta. Uneori, încerca să-l calmeze pe tata, când el se „lua” de Assad:
— De ce faci aşa ceva? Lasă-l în pace!
— Am chef să-l omor! Tu încerci să-l aperi, o să te aranjez eu şi pe tine!
Am văzut-o pe Fatma întinsă pe jos, iar fratele meu o lovea cu piciorul în spate. Într-o zi am văzut-o că avea un ochi foarte roşu, iar faţa îi era toată vânătă, dar nu puteai să spui sau să faci nimic. Între violenţa tatălui şi cea a fiului, nu ne mai rămânea decât să ne ascundem ca să n-o încasăm şi noi.Oare fratele meu îşi iubea soţia? Dragostea este un mister pentru mine, încă şi astăzi. La noi se vorbeşte doar despre căsătorie, nu despre dragoste. Despre ascultare şi supunere totală, nu de relaţii de iubire între un bărbat şi o femeie. Doar despre o relaţie sexuală obligatorie între o fecioară şi soţul ei care a cumpărat-o. Dacă nu – uitarea sau moartea. Atunci unde este iubirea?Totuşi, îmi aduc aminte de o femeie, aceea care locuia în casa cea mai frumoasă din sat cu soţul şi copiii ei. Ei erau cunoscuţi pentru luxul şi pentru bogăţia lor. Copiii lor mergeau la şcoală. Era o familie mare, pentru că întotdeauna se căsătoreau verii între ei. La ei, exista peste tot gresie. Chiar şi drumul din exterior era împărţit în dale. La celelalte case erau pietricele sau nisip, uneori asfalt. Aici, însă, era o alee frumoasă, cu arbori în faţă. Aveau un om care îngrijea de grădină şi de curte, înconjurate de un gard din fier forjat care sclipea precum aurul. Casa asta putea fi văzută de departe. La noi se adoră tot ce sclipeşte. Dacă un bărbat are un dinte de aur înseamnă că este bogat! Şi când eşti bogat, trebuie să se vadă. Aceasta casă era modernă şi foarte nouă, superbă din exterior. Aveau două sau trei maşini, totdeauna parcate în faţa casei. Eu nu am intrat niciodată acolo, bineînţeles, dar când treceam pe lângă ea cu oile mele, mă făcea să visez. Proprietarul se numea Hasan. Era un domn foarte voinic, foarte bronzat şi foarte elegant. Erau foarte legaţi, el şi soţia sa, tot timpul erau văzuţi împreună. Ea era însărcinată cu gemeni şi urma să nască. Din nefericire, naşterea a fost dificilă, gemenii au trăit, dar femeia a murit. Pace sufletului său, pentru că era foarte tânără. A fost singura înmormântare în care am văzut-o în sat. Ceea ce m-a emoţionat şi frapat era că toată familia ei striga şi plângea în urma coşciugului în care stătea trupul, şi soţul ei – mai tare ca toţi ceilalţi. De disperare, îşi rupsese cămaşa sa tradiţională, lungă şi albă, mergând în urma soţiei sale. Şi soacra lui îşi rupsese rochia. Am zărit sânii goi ai acestei femei în vârstă, care cădeau peste burtă, printre bucăţile de ţesătură smulse. Nu mai văzusem niciodată o asemenea disperare. Femeia asta, pe care o înmormântau, fusese iubită, moartea sa îndurera toată familia, tot satul.Oare fusesem şi eu acolo sau am văzut înmormântarea de pe terasă? Mai degrabă, de pe terasă, pentru că eram prea mică. Plângeam şi eu, ştiu sigur. Era multă lume. Treceau încet prin sat. Şi bărbatul ăla, care îşi striga durerea, care îşi rupea cămaşa – astea nu le voi uita niciodată. Era atât de frumos cu strigătele de dragoste pentru soţia lui!Era un bărbat cu multă demnitate şi cu ţinută.Părinţii mamei mele şi ai unchiului meu locuiau în sat şi bunicul meu Munter era şi el întotdeauna foarte îngrijit. Era foarte înalt, ca şi fiul său, bărbierit, totdeauna bine îmbrăcat, chiar dacă purta costumul tradiţional. Avea totdeauna în mână „mătăniile” lui şi îşi număra perlele, una câte una, cu degetele sale lungi. Uneori, venea să fumeze o pipă cu tatăl meu şi părea că se înţeleg bine. Dar într-o zi, mama a părăsit casa noastră şi s-a dus să doarmă la părinţii ei, pentru că tatăl meu o bătuse prea rău. Şi ne-a lăsat singuri cu el. La noi, o femeie nu-şi poate lua copiii cu ea. Fete sau băieţi, ei rămân la tatăl lor. Şi cu cât creşteam eu, cu atât mai mult o bătea şi ea pleca tot mai des. Şi bunicul Munter era cel care o aducea acasă cu forţa. Ea pleca uneori o săptămână, uneori o zi sau o noapte. O dată a plecat cel puţin o lună şi bunicul meu nu voia să-i mai vorbească tatălui meu.Cred că, dacă mama mea ar fi murit, ea nu ar fi avut niciodată parte de o înmormântare ca a femeii aceleia şi tatăl meu nu ar fi plâns, nici nu ar fi strigat, rupându-şi cămaşa precum acel domn Hasan. El nu o iubea pe mama.Ar fi trebuit ca eu să fiu convinsă că dragostea nu există deloc la noi, în orice caz, nu în casa noastră. În cele din urmă, eu nu îl iubeam decât pe fratele meu, în ciuda violenţei sale şi uneori a nebuniei. Şi surorile mele îl iubeau. Nura nu mai era acasă, dar Kainat era ca mine, îl proteja şi îl aplauda când el se urca pe cal.În afara surorilor mai mici, prea mici ca să se gândească la căsătorie, nu mai rămâneam decât noi în casă. Două fete bătrâne. În ceea ce o priveşte pe Kainat, aveam sentimentul că ea se resemnase. Ea nu era urâtă, dar… nu prea drăguţă, nici prea surâzătoare. Kainat era diferită de mine. Noi eram două ţărănci prost îmbrăcate poate, rău pieptănate… Dar eu eram mică şi slabă, şi ea era destul de puternică, cu un piept prea mare. La noi, bărbaţii iubesc femeile foarte bine făcute, dar nu le plac în mod special sânii foarte mari. Ea nu era făcută să placă, era tristă din cauza asta şi nu putea face niciun efort ca să fie mai drăguţă. Kainat se îngrăşase, deşi mânca tot ce mâncam şi eu, nu era vina ei. Şi în orice caz, niciuna, nici cealaltă nu aveam posibilitatea de a ne face mai frumoase decât ne-a lăsat Dumnezeu. Cum? Nu aveam rochii frumoase, totdeauna în aceiaşi pantaloni albi sau gri, fără machiaj, fără bijuterii. Şi închise precum găinile bătrâne, ne frecam de pereţi, numărându-ne paşii, cu nasul în jos, de cum ieşeam din casă cu oile.În timp ce Kainat nu are nicio speranţă şi îmi distruge şansele de a mă căsători, eu ştiu totuşi că un bărbat m-a cerut. Mama mi-a spus: „Tatăl lui Faiez a venit, te-a cerut pentru fiul său. Dar nu putem vorbi pentru moment despre nuntă, trebuie s-o aşteptăm pe sora ta”.De atunci, îmi închipui că el aşteaptă şi îşi face griji din cauza refuzului părinţilor mei.Fratele meu Assad îl cunoaşte. El locuieşte în casa din faţa noastră, peste drum. Ei nu sunt ţărani ca noi, nu-şi lucrează cine ştie ce grădina. Părinţii lui au avut trei fete şi doar Faiez a rămas necăsătorit. Nu mai erau alte fete în casă, şi din cauza asta casa nu era înconjurată de ziduri, ci de un gard frumos şi poarta nu era niciodată încuiată cu cheia. Zidurile sunt roz, iar maşina, parcată întotdeauna în faţa casei, este argintie. Faiez lucrează în oraş. Eu nu ştiu cu ce se ocupă, dar îmi imaginez că stă într-un birou, ca şi unchiul meu. În orice caz, are un statut mai bun decât al lui Hussein, soţul surorii mai mari. Hussein e îmbrăcat întotdeauna în haine de muncitor, niciodată prea curate şi miroase urât. Faiez este eleganţa întruchipată într-o maşină frumoasă cu patru locuri, cu care pleacă în fiecare dimineaţa.Atunci am început să-i pândesc maşina ca să-l privesc. Cel mai bun loc de observat era terasa unde scutur covoarele din lână, unde culeg struguri şi întind lenjeria. Dacă sunt foarte atentă, pot întotdeauna să găsesc ceva de făcut acolo sus.Mai întâi am observat că îşi parca totdeauna maşina în acelaşi loc, la câţiva paşi de poartă. Deoarece nu puteam să rămân prea mult timp pe terasă ca să ghicesc la ce oră ieşea din casă, am stat mai multe zile înainte de a afla că pleacă pe la ora şapte în fiecare dimineaţă, moment în care mi-era destul de uşor să găsesc ceva de făcut acolo sus.Prima dată când l-am văzut am avut noroc. Am curăţat repede grajdul şi am strâns fânul foarte uscat pentru o oaie care tocmai stătea să fete. Eram la doi-trei paşi cu fânul în braţe când a apărut. La fel de elegant ca şi unchiul meu, în costum, cu pantofi frumoşi, negru cu bej cu şireturi, cu o servietă în mână, părul foarte negru, tenul foarte bronzat şi cu o ţinută mândră.Am plecat capul, ajungând cu nasul în fân. Am ascultat zgomotul paşilor săi până la maşină, zgomotul portierei care se închidea, cel al motorului şi al cauciucurilor pe pietriş. Nu am ridicat capul decât când maşina s-a îndepărtat, şi am aşteptat să dispară, cu inima bătându-mi în piept, cu picioarele tremurându-mi. Şi mi-am spus: „Îl vreau pe acest bărbat ca soţ, îl iubesc, îl doresc, îl doresc…”Dar cum să fac? Cum să-l implor să meargă el însuşi să-l implore pe tatăl meu să încheie căsătoria? Dar mai întâi, cum să-i vorbesc? O fată nu vorbeşte cu un bărbat. Ea nu are dreptul nici măcar să-l privească în ochi. Îi este inaccesibil şi, chiar dacă mă vrea de soţie, nu el este cel care decide. Tatăl meu face asta, totdeauna el, şi el m-ar omorî dacă ar şti că eu am stat un minut în drum cu grămada mea de paie ca să-i atrag atenţia lui Faiez.Eu nu speram atâtea pentru ziua aia, dar aş fi vrut ca el să mă vadă, să ştie că şi eu aşteptam. Atunci am decis să fac tot posibilul ca să-l întâlnesc pe ascuns şi să-i vorbesc. Cu riscul de a fi omorâtă cu lovituri de pietre sau bâtă. Nu mai voiam să aştept luni sau ani pentru ca sora mea Kainat să părăsească această casă, era prea nedrept. Nu îmi doream să îmbătrânesc şi mai mult şi să devin batjocura satului sau să îmi pierd orice speranţă de a pleca în lume cu un bărbat, de a mă elibera de violenţa tatălui meu.În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară voi fi pe terasă, să-mi pândesc iubirea, până când el îşi va ridica privirea spre mine şi îmi va face un semn. Un surâs. Dacă nu, sunt sigură de asta, el va cere o altă fată, din satul asta sau din altă parte. Şi într-o zi, voi vedea o altă femeie urcându-se, în locul meu, în maşina asta.Ea o să mi-l fure pe Faiez.