Tenebra nu își dăduse seama cum bătrânul orator a reușit să îi facă pe ea și pe Belmont să nu se ucidă între ei, însă oma făcut-o. Oratorul nu și-a dat numele, insistînd să i se spună Staroste.
Bătrânul i-a condus la casa oratorilor. Tenebra s-ar fi așteptat ca oratorii să doarmă în căruțe.
– O cabană? Wow. Se pare că pe langă amenințările de la biserică ați primit și chirie. comentă Trevor.
– Belmont! zise Tenebra privindu-l urât.
– Ce?
Tenebra își dădu ochii peste cap, dar nu mai spuse nimic, continuând să meargă. Belmont chiar era nepoliticos, iar ea nu aprecia asta. Deși abia îl cunoscu, Tenebra îl ura. Simțea că era ceva greșit în asta, în această ură. Dar nu era nejustificată. Clanul Belmont i-a ucis familia Tenebrei. Poate că Belmonții au primit ce meritau când au fost exilați...
Staroste i-a invitat pe amândoi în casă. Înauntru, toți oratorii stăteau pe podea, parcă așteptându-l. Casa era una mică, ce avea o singură încăpere. Nu era decât o singură fereastră, una mică ce lăsa cu greu lumina slabă înăuntru. Încăperea era întunecată, singura sursă de lumină fiind niște lumânări.
– Ai venit! spuse un orator mai tânăr, părând cu câțiva ani mai mic decât Trevor sau Tenebra.
Băiatul era slăbuț, cu o față lungă și tenul măsliniu. Părul îi era creț și dezordonat, de un șaten închis. Purta straie cenușii de orator, ca ale Starostelui.
– Am fost prins de oamenii bisericii. răpsunse bătrânul.
Băiatul privi surpins și îngrijorat, venind mai aproape.
– Cum așa? Și ești bine? Am spus că e prea devreme să ieșim.
– Iar eu am spus că este nevoie să ajută oamenii Arn. Și da, sunt bine, răspunse el arătând către Trevor și Tenebra. Datorită acestor tineri.
Arn rămase uimit.
– Nu știu cum am putea să vă mulțumim...
– Ne-ați putea aduce ceva de băut. propuse Belmont, fața lui luminându-se.
– Sigur, zise Staroste zâmbind slab. Arn, adu-le prietenilor noștri niște apă.
– Știți ceva? Lăsați... spuse Trevor dezamăgit.
Tenebra își dădu ochii peste cap.
– Nu, cred că aș vrea eu niște apă. spuse ea, dându-și o șuviță de păr negru ce îi venea pe față după ureche. Văzui că voi, oratorii, aveți ceva probleme cu biserica. Dar de ce vă disprețuiesc?
– Ei cred că Dumnezeu ne urăște. Că din vina noastră vin demoni, că noi i-am atras aici...
– Dar nu este așa, izbucni Arn aducându-i apa Tenebrei. Episcopul știe prea bine că din vina lor Dracula distruge oamenii cu armatele lui. Ei au ars-o pe soția lui pe rug, ca vrăjitoare.
Tenebra era gata să se înece cu apa. Deci asta era. Nu doar că Biserica a atras ura lui Dracula asupra Valahiei, a Europei, a întregii umanități, dar încercă să își acopere faptele murdare aruncând vina pe altcineva. Pe cei care vor să ajute cu adevărat oamenii.
– Dar de ce nu plecați? întreabă Trevor. Veți sta aici ca martir pentru niște oameni care oriucum vă vor morți?
– Dar Războinicul adormit... începu Arn.
– Războinic adormit? întreabă Tenebra confuză.
– Am auzit de ea... zise Trevor. E o legendă locală.
– Am stat în Greșit vreo trei zile și am fost prin tot orașul, însă nu am auzit de legenda asta... comentă Tenebra.
– Poate nu ai vorbit cu cine trebuie. îi răspunse Trevor.
– Și nu are nimeni de gând să îmi explice?
– Există o legendă veche a oratorilor, despre un salvator. Se spune că este un războinic care doarme sub oraș, aici, sub Gresit. El va fi cel care ne va salva. explică Staroste. Unul dintre noi a plecat să îl caute. El s-a dus în catacombe, sub mausoleu, în vestul Bisericii...dar nu s-a mai întors. L-am căutat peste tot, dar în zadar.
– Și voi chiar... credeți asta? Legenda? Din câte știu, oratorii transmit informațiile prin viu grai, din generație în generație. zise Tenebra buimăcită. Dacă există vreo neînțelegere, vreo greșeală? Sunteți gata să muriți pentru asta?
Nu mai înțelegea. Și ea voia să ajute oamenii. La naiba, pentru asta era aici. Dar acești oratorii erau mult prea altruiști. Riscau atât de mult, și pentru ce?
– Ce știti despre Oratori? întreabă Staroste.
– Destul de multe. răspunse Trevor înainte ca Tenebra să apuce să spună ceva. Sunt un Belmont. își dădu capa la o parte, descoperind blazonul clanului Belmont care se afla pe pieptul tunicii lui. Știu că sunteți un popor nomad care își transmit informațiile din generație prin generație. Și mai știu că aveți și niște legături cu magia.
– Un Belmont? Credeam că sunt dispăruți... zise Arn surprins.
– Dacă prin "dispăruți" vrei să spui exilați, urâți, izgoniți din lăcașul strămoștesc... atunci da.
– Deci eu tot nu înțeleg. zise Tenebra. Înțeleg că pentru voi puneți preț pe metodele și pe istoria voastră, dar veți sta aici, așteptând ca acel erou adormit să vină să vă salveze? Hoardele nopții pot veni oricând. Nu fiți proști! Plecați!
– De obicei nu sunt de acord cu ea, însă acum are dreptate. spuse Trevor.
– Voi ce aveți de gând să faceți? întreabă Staroste.
– Eu o să îmi caut ceva de mâncat, de băut și un copac cât mai înalt în care să privesc toți oamenii buni murind. zise Trevor.
Tenebra dorea să îl pocnească acum mai mult decât oricând.
– Tu chiar nu ai deloc simpatie? întreabă Staroste.
– Empatie? Asta vrea Biserica să am. Cei din clanul Belmont erau singurii care îl puteau opri pe Dracula, dar ei nu ne-au vrut ajutorul.
– Dar oamenii inocenți? Cei care nu au avut de ales? spuse Staroste.
– Ca nenorociții ăia să câștige putere, oamenii de rând nu au decât să tacă... spuse Trevor pe un ton plin de ură, diferit față de cel sarcastic cu care Tenebra se obișnuise.
Staroste părea dezamăgit de Belmont, privindu-l cu tristețe.
– Atunci, Trevor, sper să îți găsești un copac cât mai înalt din care ne poți privi murind...
– Ce? Haide, nu fiți nebuni! Doar nu veți rămâne în oraș.
Atât Tenebra cât și Trevor știau că exact asta vor face.
– Nu e numai asta, zise Cel Bătrân, părând că o nuanță de tristețe îi acoperea chipul.
– E nepotul lui! izbucni Arn. Trupul nepotului se află acolo!
– Arn, zise Staroste.
– Nu! Nu ne putem abandona morții așa...
– Rămânem.. pentru oamenii din Gresit. zise Staroste.
– Pentru oamenii din Gresit... repetă Arn plin de regret.
Tenebra îi privi pe amândoi cu un chip ce nu arăta vreo emoție, însă îi părea rău pentru ei.
– Dacă recuperez trupul nepotului, plecați din oraș? întreabă Trevor oftând.
– Dacă ăsta este prețul ca tu să mi-l recuperezi... atunci da.
– Bine. Eu am plecat acum. spuse acesta mergând către ieșire.
– Belmont... zise Staroste. Pe noi nu moartea ne sperie. Ci faptul că nu am murit fără să facem destul...
– Nu-mi pasă, șopti Belmont înainte să iasă.
Tenebra se ridică, mergând după Trevor.
– Vin cu tine! spuse ea.
– Ba nu, nu o faci!
Tenebra își scoase ambele săbii.
– Ba da, o fac! zise ea.
– Trebuie să rămâi aici, cu oratorii. Să te asiguri că nu vor plecat nicăieri sa ajute oamnei, sau că preoții creștini nu se întorc. Știi că nu se pot proteja singuri, iar tu ești singura care îi poate ajuta.
Tenebra lăsă săbiile de-o parte. Ura să admită asta, însă Belmont avea dreptate. Acesta, plecă, iar Tenebra intră din nou în casa oratorilor. Luă carafa în care Arn îi puse apă și bău tot ce mai era în ea dintr-o singură înghițitură.
– Mai dorești apă? întreabă Staroste.
– Cred că da. spuse ea absorbită de gânduri. Și nu aveți și ceva de mâncat?