Bhutan
1 Martie 1993
Era deosebit de rece și târziu în seara în care poliția strânse din nou grupul de credincioși și îi târî până la biroul administratorului de district. Purnima, în vârstă de treisprezece ani, tremura în timp ce era silită, împreună cu ceilalți membri ai grupului, să aștepte în curte până la terminarea interogatorului. Ofițerii îi bombardau cu aceleași întrebări pe care le puneau întotdeauna: „De ce vrei să fii creștin?", „Cine vă sprijină?", „Suntem într-o țară budistă și ați dezonorat-o acceptând această religie străină. De ce vrei să întorci poporul împotriva ta?" Cei treizeci și cinci de credincioși fură interogați unul câte unul, pe parcursul nopții lungi și reci. Erau de față aproximativ douăzeci de ofițeri, dintre care mai toți aveau staturi mari și inti- midante. Inima Purnimei se strânse când un ofițer îl lovi pe unul dintre frații creștini de lângă ea. Câțiva din grup plângeau, în timp ce alții încercară să rostească predici. Tânăra Purnima stătea în fața bărbaților care pe lângă ea păreau niște munți, rugându-se ca Dumnezeu să-i dea suficient curaj ca să facă față întrebărilor ce aveau să urmeze.
- Cine ți-a dat voie să sărbătorești Crăciunul în satul Purtah? Ne aflăm în Bhutan. În Bhutan nu e permisă sărbătorirea Crăciunului! E ultima ta șansă: fie te întorci la budism, fie pleci din Bhutan. Ofițerul se adresa acum direct Purnimei, așa încât fata putu simți cât de categoric era acest ultimatum.
- Înțelegi? Nu ți se permite să rămâi aici și să practici această religie străină. Deci, ce alegi?
Purnima nu avea nici cea mai mică îndoială că ofițerul vorbea foarte serios. A le cere creștinilor să se dezică de religia lor sau să fie denunțați public drept trădători și expulzați din țară era o chestiune de onoare. Purnima fusese obligată deja să plece de acasă și să-și părăsească satul natal. Nu avea idee unde se va duce, dar știa ce avea de făcut.
- Nu mă voi lepăda de Hristos! Nu vreau să-mi părăsesc țara, dar nu-L voi părăsi nici pe Hristos. El este singurul care ne poate salva – pe mine sau pe tine.
Purnima simți cum un fior îi scutura tot trupul în timp ce i se adresa atât de sfidător ofițerului care o privea roșu la față, însă în inima îi era hotărâtă și în acel moment știu că soarta îi fusese pecetluită. Grupul de creștini și împreună cu el și Purima primiră dispoziția oficială ca în timp de cinci zile să părăsească Bhutanul. Li se spuse să plece în Nepal.
Cinci zile.
Purnimei nu-i mai rămânea la dispoziție nici măcar o săptămâ- nă pentru a se bucura de viața pe care o trăise dintotdeauna. Vestea amenințării ofițerilor se răspândi cu repeziciune în regiune. Sora Purnimei împreună cu soțul ei plecaseră deja, temându-se pentru viețile lor. Acum, că toți creștinii fuseseră etichetați oficial ca trădători, unii dintre sătenii mai tranșanți înțeleseseră de aici că aveau voie să-i atace. Înainte de a pleca, Purnima avea de făcut un lucru. Voia să-și mai vadă mama o dată. Trecuse mai bine de un an de când părinții o dăduseră afară din casă. Acum trebuia să găsească o cale de a se strecura înapoi. Era sigură că aceștia aflaseră de iminența plecării și se ruga cu blândețe ca părinții ei să-și dorească s-o mai vadă pe fiica lor o dată înainte de plecarea. La adăpostul întunericului, Purnima se întoarse la casa în care crescuse și pe care fusese obligată s-o părăsească la frageda vârstă de doisprezece ani...