„Nu renunța la familie, chiar dacă familia renunță la tine"
Am experimentat ambele fețe ale durerii de-a lungul vieți mele. Cea fizică, lovituri superficiale, momente când am spart un pahar și m-am tăiat încercând să strâng cioburile. Simțeam durere și știam semnele ei, fizic sau emoțional într-un final, amândouă s-au vindecat. În viața mea au existat mai multe tipuri de dureri și în esență toate au avut un singur final, o lecție dură de a învăța pe propriile greșeli.
Am suferit în prima dragoste, cea neîmpărtășită cu gust amar de sentimente și emoții copleșitoare hrănite din speranța pe care o simțeam în cuvintele și privirea lui. Mă hipnotiza de fiecare dată când avea nevoie, știam ce final va fi, dar continuam să cred în percepția imaginară creată de mine nu și de el. Cu timpul înțeleg că sufletul demult îi aparținea altei fetei și tot ce a fost în mintea mea au fost niște așteptări inocente spre un viitor imposibil. Ne-am reîntâlnit într-o zi pe stradă, era același om pe care l-am iubit cu suflet de copil nu și de femeie, sufletul unei fetițe inocente și naive.
Ce senzație faină, când revederea cu acea persoană nu-ți mai oferă emoții copleșitoare, pur simplu nu mai simți nimic, deși cândva inima era aproape să explodeze doar la o simplă atingere sau privire.
Acest tip de durere m-a învățat să nu mai am așteptări de la oameni, pentru că fiecare alege ceea ce iubește, oricât de mult ne-am dori un alt final.
A trecut. A fost uitat. Nu mă doare.
Am suferit când am părăsit locul natal pentru o altă țară străină, durerea se simte în proces, pentru a-mi îndeplini visul atât de dorit am fost nevoită să învăț în străinătate decât în propria țară. E ciudat, e dureros și în mare măsură acest tip de durere m-a învățat să depășesc schimbările pe care atât de mult le urăsc.
Suferința am cunoscut-o și în familie, omul ce ți-a oferit viața, de fapt nu te acceptă așa cum ești, e tipul de durere ce m-a maturizat prea devreme, e legătura dintre două suflete cu caractere opuse. Cine a spus că opusurile se atrag a fost minciună pură. Să ceri dragoste din partea unui părinte e ca o palmă zdravănă peste față fără alte experiențe de viață. E de-ajuns să ai un vis și cel drag de lângă tine să-ți distrugă totul doar pentru a face în manieră pe care și-o dorește el. E egoismul ce distruge viețile unor copii, dar doritori de a cutreiera o lume întreagă. Am fost copilul care nu a ținut cont de nevoile tatălui și pentru a descoperi alt tărâm, am plecat de acasă fără a mă gândi de două ori, fără a ajunge fetița cu imaginație doar asupra viitorului. Nu priveam fetele din jurul meu având succese, nu invidiam și nu scriam povești, pentru că am devenit una din ele curajoasă și încrezută în sine.
Dar, nimic nu se compară cu durerea pe care o simt acum.
Nici măcar nu pot spune nimic. Ochii îmi sunt larg deschiși și goi, lipsiți de orice fărâmă de emoție. Sau totuși simt ceva, frica de a nu mă pierde total în durere, pentru că de data această nu înțeleg ce lecție ar trebui să învăț și de ce acest tip de durere, pierderea definitivă a celei mai importante persoane din viața mea. Panica a dispărut și a rămas doar goliciunea sufletului meu, fără ambalaje, fără măști am pus sufletul într-o parte privindu-l cu fiecare centimetru. A încetinit să bată cu putere, culoarea s-a transformat într-un negru, iar dacă înainte culoarea neagră era preferată mea, acum este culoarea pe care o urăsc din toată inima. Sunt aproape ca bombă cu ceas. Inspir adânc și îmi forțez pleoapele să clipească domol de câteva ori. Expir o gură de aer în timp ce mă ridic în șezut și îmi așez picioarele pe podea, pregătită să mă ridic de tot din pat.
Simt un miros înțepător de medicamente și abia cum îmi dau seama de locul în care sunt, durerea mi-a absorbit toată atenția, sunt într-un spital. Privesc în jur și tot ce văd este doar alb, mobilă albă, pereți la fel și chiar și florile sunt albe așezate în depărtare pe măsuță. Nu mă pot mișca, durerea fizică își face apariția, decid să mă așez înapoi pe pat. Instinctiv scot un mic țipăt când o mână caldă mă atinge pe picior. Îmi întorc rapid privirea spre persoana ce în tot acest timp m-a urmărit. Sunt vizibil șocată nu de apariția ei, ci de faptul că nu am putut să-i observ prezența deși stătea chiar în fața mea.
Brusc amintirile năpustesc și inima mă înțeapă. O durere prea amară ce îmi sufocă fiecare părticică al corpului, de parcă aș fi paralizată, deși îmi simt picioarele și mâinile. Închid ochii încet, apoi deschid mai încerc de câteva ori însă același rezultat, pereții albi sunt reali. Culoarea albă mă face să simt moartea la propriu, este gaura ce duce spre nicăieri o senzație hipnotizată. Timpul s-a oprit pe loc, răsuflu și mai adânc în momentul ce ochii mei rămân spre aceeași culoare. Încet realizez groaza ultimelor evenimente și cu lacrimi în ochi conștientizez că viața mea nu va mai fi ca înainte. Această schimbare va avea un impact grav asupra mea, nimic nu va merge ca înainte, nu contează nici lucrurile ce erau atât de importante și nu contează cine sunt sau ce îmi doresc, pentru că viața mea a luat un alt drum, o altă cale cu un final ce nu cunosc. Până și zidul construit din copilărie s-a dărâmat în doar câteva ore, deși a fost construit ani întregi. Tot efortul meu a eșuat, ar părea că nici nu a fost.
Nimic nu a fost. O iluzie și un vis amărât în care frumosul a durat puțin, fericirea a fost programată pentru o anumită dată, oră sau moment. Lacrimile ce le-am chinuit până acum să nu cadă mi-au atins degetele lungi și reci, privesc spre ele și nu ezit să mă mai abțin, aleg să plâng. Simt cum degetele îmi sunt îmbrățișate și șterse atent de buzele moi și calde.
Încerc să îndrept capul spre dreapta, o găsesc pe Mia tristă. Avea ochii roșii și o față palidă ce mă compătimea. Deci sigur aflase vestea. Urăsc când cineva își arată mila față de mine, însă de data aceasta am nevoie de înțelegere și singurătate.
- Îmi pare rău... îmi spune aproape în șoapte făcându-mi sufletul să-mi urle și mai tare.
- Lasă-mă singură, te rog.
Nu a mai spus nimic, pur și simplu s-a ridicat, m-a sărutat pe frunte și a plecat.
Rămânând singură, gândurile îmi fug spre mama, copilărie și viața alături de ea. Îmi aduc aminte când visam coșmaruri noaptea, ea venea și mă legăna ușor spunându-mi că este doar un vis nu și realitate. Cînta cele mai frumoase versuri de leagăn era imposibil să nu adori vocea ei divină. Acel cântec îmi aducea o senzație uimitoare de relaxare și momente incredibile în care vedeam lumea altfel, prin ochii unui copil trist, dar în același timp fericit și mulțumit de ceea ce are, pentru că eram fericită de lucrurile simple, deși am avut parte de o viață luxoasă, lucrurile simple făceau și încă fac parte din viața mea. Sufletul mamei m-a învățat să prețuiesc simplitatea, iar restul am învățat în singurătate înțelegând cât este de important să mergi în viitor cu o valiză plină de recunoștință, de bunătate și calitatea preferată a mamei, sinceritate.
Apoi, îmi aduc aminte de ziua când tata a lovit-o, nu cunosc motivul și cine știe câte lovituri au mai fost fără să știu. Mă certam cu el, iar cearta m-a făcut să descopăr pentru prima dată o emoție negativă, o emoție prea puternică pentru un copil de 12 ani.
Ura.
Un copil sensibil și prea naiv a crescut alături de acest sentiment, înăbușit uneori cu țipetele unui bărbat ce a știut să manipuleze propriile drame. Știam că nu este corect ceea ce simt, știam că îmi voi îmbolnăvi inima cu lucruri dezastruoase, însă continuam să-l urăsc și să visez că răsplata va fi mai crâncenă decât sufletul meu bolnav. Am început să-l ignor, începusem să mă gândesc la propriul viitor unul frumos în care el nu mai făcea parte. Mama m-a susținut fără discuții, el însă niciodată, mai ales pentru faptul că, eram unica moștenitoare în familie, avea nevoie ca banii lui să fie în mâinele mele, eu doream să nu-i mai văd fața. Lupta a continuat până am decis să plec în Canada.
Lacrimile nu se mai opresc, senzația de singurătate mă cuprinde cu o răceala de nedescris. Frica își face prezența, ca mai apoi să realizez pierderea mamei a mia oară. Acum când simt pierderea amintirile își fac loc printre gândurile mele fără să vreau, e ca și cum ar năvăli toate odată fără milă.
Nu a putut să fie lângă ea nici când se simțea rău, mereu avea treburi și pleca luni întregi. Munca i-a fost mai importantă decât familia.
Ca să trec această suferință trebuie să o simt continu... fiecare detaliu și fiecare amintire să o trec prin minte și suflet, astfel mă voi distruge. Viața e imprevizibilă și deseori ne pune la încercări diverse, știam de acest moment doar din auzite și uite că viața s-a gândit și la mine.
Bunica spunea, atunci când treci prin ceva foarte greu este nevoie să ne gândim că în acest moment cineva trece și prin mai mult greu. Însă ce poate fi mai rău decât moartea și cum să trec peste ea? Am dorit să mor însă nu a fost să fie. Știu ca el m-a salvat în ultima clipa l-am simțit, parfumul ce deja demult a pătruns în pielea mea, oare de ce nu este aici?
Ca un vis în care el a fost eroul meu necunoscut, un erou cu ochi albaștri ce atât de mult se străduia să mă ajute. Lucrurile s-au petrecut atât de repede încât tot ce țin minte este doar momentul în care distruge geamul pentru a mă scoate din adevăratul iad. Dacă ar fi mama aici i-aș povesti despre acest necunoscut, însă din nou sentimentul de singurătate mă cuprinde și o senzație de vomă provoacă să mă ridic brusc căutând rapid ușa spre baie.
În timp ce sufletul meu explodează la propriu în baie, aud cum ușa se deschide, Mia intră cu doi bărbați în spatele ei. Ochii mi se măresc de uimire și recunosc oaspeții, sunt bodyguarzi tatălui. Sunt atât de nervoasă în acest moment nici nu vreau să întreb pe Mia ce se întâmplă, pentru că îmi dau seama.
— Elen, trebuie să vorbim, îmi zice Mia obosită și tristă.
— Nu vom vorbi, până nu rămânem singure în aceasta cameră. Cei doi își ridică privirile spre mine, iar unul rânjește sub barbă. Tipul face doi pași spre pat, cu un fel de grație își menține corpul drept cu mâinile în poală. Cum poate să-mi zâmbească atât de vesel în aceste momente, privirea mea este serioasă și abia mă abțin să nu plâng.
— Domnișoară Elen, tatăl dumneavoastră ne-a poruncit să avem grijă non-stop și desigur să fim prezenți la orice discuție.
— Zău Alex? Cine te crezi, da, am uitat, tu ești cățelușul fidel al tatălui.
— Domnișoară, nu trebuie să vă stresați, îmi zice al doilea personaj malefic la doi metri distanță, acesta părea mai serios și acum observ că nu-l cunosc, pare să fie noul cățeluș al tatălui.
Văzând că nu încep discuția cu Mia cei doi mă privesc nedumeriți crezând că am glumit despre faptul că vreau să rămânem doar noi două. Le înțeleg emoțiile, dar mai știu că trecutul rămâne trecut și istorie nu se repetă, tata nu va primi ce-și dorește, mai ales acum când mama nu mai este în viață. Mă ridic încet și mă îndrept spre cei doi ce mă urmăresc atenți gata să mă prindă, pentru că recunosc sunt slăbită foarte tare.
— Alex, te rog lasă-mă singură cu Mia, știi cât este de important pentru mine, iar de tata nu îți face griji mă descurc cu el ca de fiecare dată.
Îmi întinde un braț pentru a mă sprijini de el și fără să-mi dau seama mă cuprinde timp de o fracțiune spunându-mi că totul va fi bine. Mă simt intimidantă în prezența celui de al doilea om pe care încă nu-l cunosc și mi se pare și mai straniu când fără alte discuții în plus își întoarce spatele și pleacă.
— Elen, tatăl tău i-a trimis, peste o oră trebuie să pleci mâine este înmormântarea.
Ultimul cuvânt m-a făcut să înghit noduri, de parcă încă speram că totul este un vis. Cad în genunchi și încep să plâng, Mia fuge spre mine și mi se alătură plîngând ținându-mă lângă ea. Îmi așez capul pe umărul ei, iar ea mă mângâie cu grijă. Nu avem nevoie de cuvinte, pentru că suferința ce o simt acum mă sugrumă. Vreau să urlu, să țip ca să nu mă mai chinuie, mă înec în propriul trup.
Mai privesc odată în urmă, camera rămâne aceeași cu miros de medicamente și cu pereții goi, după care ies în hol. Cei doi mă așteptau cu valiza deja pregătită, Alex vorbea ceva cu doctorul și din când în când mă privea cu milă.
— Te rog Mia, să vii peste o săptămână, mi-ai promis te voi aștepta cu nerăbdare. O îmbrățișez destul de tare pentru că scoate un chicot și mă cuprinde la rândul ei.
— Sigur, fii tare, va fi bine!
Mergând pe coridorul lung uneori privind prin în jur un gând stupid nu mă lasă, ce ar fi fost dacă nu mai eram în viață, dacă acel necunoscut nu m-ar fi salvat. Lucrurile vor merge așa cum viața pune la cale și deseori se întâmplă momente pe care le vom urî pentru totdeauna. Mi-a fost frică să pierd oameni, iar ironia vieții este că mereu am fost părăsită de cei dragi. Eu, cea care iubește să trăiască cel mai mult s-a gândit să pună capăt zilelor într-o mașină cu flăcări. Din nou schimbări radicale și de mic copil am fost împotriva schimbărilor, îmi plăcea să trăiesc constant.
Drumul spre aeroport a fost mai liniștit ca niciodată, mă așteptam la diferite întrebări, reproșuri sau orice însă nici măcar zgomotul de pe strada nu a atras atenția nimănui. Acum universul mi se pare imens, un spațiu gol în care m-aș putea pierde cu siguranță, mă doare și ceea ce simt acum pare un nou început de durere, cea pe care nu am simțit-o nici măcar în copilărie când cădeam jos și sângele se prelingea pe genunchii mei bronzați de soare din Sicilia. Nu m-am gândit că vacanța mea de vară va rămâne un coșmar în amintirile mele, iar când mă gândesc că acasă nu mai este locul meu preferat conștientizez ce amărâtă arăt acum, e ca și cum sunt un pui pierdut și se întoarce undeva într-un necunoscut. De azi înainte casa nu mai este casa, iar eu sunt orfană chiar dacă sunt așteptată de unicul meu părinte de-acum în colo, tata.
Nu spun nimic, plec în avion și mă așez în cel mai întunecat loc pregătindu-mă de ceea ce este mai rău.
Adormisem, după câteva ore sunt trezită de Alex, mă privește cu milă și înțeleg motivul, avionul a aterizat și trebuie să coborâm. El știe de relația mea cu tata, și chiar dacă e fidel lucrului său, mă respectă mai mult pe mine. Am simțit asta mereu, știam că era și îndrăgostit de mine pe vremea când aveam optsprezece ani, tata la fel știa, iar spre mirarea mea nu-l concediase. Uneori eram curioasă ce îl oprea să facă asta, până într-o zi când Alex mi-a spus singur, îi salvase viața tatălui era doar o datorie inocentă unul față de altul.
- Știu ce simți, viața te pune la încercări, dar mai știu cât ești de puternică.
- Nu poți să știi ce simt, nimeni nu poate, pentru că nici eu nu știu ce simt acum, durere sau frică, poate altceva.
Privesc în jur și nu-l văd pe tata, atât de ipocrit este că nu a avut curajul să-și întâmpine fiica după doi ani de despărțire, dorul și vestea mamei nu l-a făcut puțin milostiv? Alex își dă seama de motivul furiei citite pe chipul meu și doar îmi face semn să urc din nou în mașină de data aceasta în drum spre casă.
Italia este țara în care m-am născut, prin venele mele curge sângele unui bărbat italian din talpă și o femeie cu rădăcini din America. Am crescut lângă mare și nisip pe care scriam dorințe visând cu ochii deschiși. Puteam să petrec zile întregi la mare, uneori nu mă duceam nici la școală ceea ce-l înfuria pe tata. Sicilia este cea mai mare insulă din Marea Mediterană, înconjurată într-o mare proporție de plaje cu nisip alb, mărginite într-o parte de o apă transparentă și în cealaltă parte de o natură luxuriantă, unică. Acest amalgam de peisaje face din plajele siciliene locații perfecte pentru un concediu de vară și nu numai.
Alex face spre dreaptă și ochii mei întâlnesc conacul imens. O clădire impunătoare cu stil și lux, culori predominate de negru și alb transformă construcția într-un mini castel. Ferestre mari ce te fac să te rătăcești printre stele noaptea și să admiri marea dincolo de ziduri. În spate se află o piscină decorate cu lumini colorate completând aspectul de lux. Partea opusă a conacului cuprinde și drumul spre grădină cu câteva compoziții moderne, simple, completate de pereți mari de sticlă. Stilul interiorului reflectă o combinație echilibrată de detalii stricte și luxoase. Culorile sunt destul de neutre, cu tonuri de bej dominante. Planurile albe simple și clare se intersectează și creează o creație arhitecturală elegantă, care este izbitoare în simplitatea sa. Aceasta este creația mamei, un arhitect talentat de la care aș fi putut învăța multe lucruri, dar egoismul meu m-a împiedicat să prețuiesc ceea ce aveam. Totul este adăpostit în spatele unor porți gigantice și automate, cu siguranță locul acesta denotă vechime și rezistență.
Aici mi-am petrecut toată copilăria și adolescența, am iubit și am urât, dar după toate astea niciodată nu m-aș fi gândit, că atunci când am ieșit pe această ușă cu mama, va fi ultima noastră îmbrățișare. O clădire masivă cu multe amintiri plăcute dar și triste. Lacrimile curg șiroaie, pe moment nici nu observ pe Alex când îmi întinde un șervețel, continui să privesc de jos în sus, ca și când aș fi prima oară aici.
Pășesc cu grijă holul conacului, nimic nu s-a schimbat același miros și același interior cu decorațiuni clasice. Observ când Alex citește un mesaj după care își cere scuze și pleacă. Dau să ridic scările ce duc spre camera mea, însă mă opresc lângă biroul tatălui, pentru că aud niște voci agitate. Mă gândesc să fiu indiferentă ca și el sau totuși să văd ce se întâmplă. Las valizele jos și încet mă îndrept spre birou. Ușa este puțin deschisă, iar asta îmi ușurează curiozitatea și încerc să înțeleg măcar ceva din discuția lor. Îl observ pe Dylan, un alt bodyguard, se ceartă cu tata care pare destul de furios.
— Cum ați putut să-l lăsați? Tata țipă spre ceilalți indivizi prezenți în birou, apoi ia paharul cu apă de pe masă și cu brutalitate aruncă spre unul din ei. Impactul sticlei pe podea mă face să tresar și abia îmi mențin răbdarea de a nu-mi trăda emoțiile.
La naiba, ce se petrece aici?
— Ne pare rău capo, el a ucis doi oameni din ai noștri, după care nu am putut să facem nimic, pur si simplu dispăruse.
Sunt șocată, cum adică a ucis, despre cine vorbesc, cu ce se ocupă tata, dacă din cauza lui a murit mama? Clipesc de mai multe ori încercând să-mi provoc durere pe braț dacă este vis sau nu. Lucrurile se complică din ce în ce mai mult, iar evenimentele de până acum mă sperie, e ca și cum am trăit în alt univers, iar acum am revenit în iad. Vreau să cred că nu aud bine în acest moment, dar următoarele cuvinte mă dezechilibrează total:
— Îl vom găsi și îl vom omorî pe acest Damiano! Trebuie să mă răzbun pentru moartea Meryem.
Dacă până acum mă luptam cu propriile emoții acum înțeleg că ar fi bine să mă conduc după tot ce îmi spune furia. In clipa următoare aterizez cu fața pe podea în biroul său, pentru că nu am putut să mă mențin pe picioare din cauza șocului.
Cine sunt eu?
Cine este familia mea?