,,Indiferent de greutățile ce le poate avea o familie, ea rămâne a fi baza idealizării și a viitorului tău.
Orice ar fi, e familia ta, ține minte asta!"
Înainte când mă gândeam la vacanța de vară, sufletul meu radia mai mult ca aceste raze de soare ce îmi usucă pielea albă, oricât m-aș lupta cu acest mic defect, soarele rămâne a fi plăcut gândului meu, același lucru cu familia. Orice ar fi, tot acolo mă întorc. Nu voi uita niciodată ziua în care am absolvit universitatea și am devenit oficial avocată. Visul a devenit realitate. Colegii mei erau aplaudați de părinți, surori sau frați, eu eram în compania singurătății. Formăm o pereche minunată, știu, dar pentru mine contează privirile oamenilor care mi-au dat viață. A pleca într-o țară străină nu este atât de ușor, de fiecare dată încerci să găsești un motiv, o zi, un minut sau o amintire despre familie, prieteni, rude și cunoscuți. Doare la naiba de tare.
Este durerea dorului. O stare în care încerci mereu să răscolești trecutul, oamenii care au făcut parte din viața ta, amintirile frumoase, dar și cele ce au rămas ca un tatuaj pe piele, tatuaje pe care dorești să le acoperi însă au pătruns prea adânc sub piele. Fiecare din ele descriu o zi sau un om drag sau cel ce nu-l vei putea uita cu siguranță. Am suferit de-atâtea ori din cauza dorului încât m-am îmbolnăvit, iar leacul l-am găsit atunci când m-am învățat să iert.
Da, orice, oricând...
Pentru că iertarea vindecă dorul. Vindecă durerea.
Am decis să petrec așa numita vacanță de vară alături de părinți în Italia, iar apoi voi reveni și voi îndeplini visul în totalitate. Sufletul meu are nevoie de odihnă, deseori liniștea o găsesc în brațele mamei, iar acum simt nevoia și mai mare. Mi-e dor de camera în care petreceam nopțile citind sau vorbind la telefon ore în șir cu prietenii. De pozele așezate în toată casa, poze alături de familie, de bunei și de rude. Cum aș putea uita de grădina tatălui, a muncit cu toată dragostea pentru a construi o grădină imensă de trandafiri special pentru mama. Mi-e dor de mare, locul meu preferat unde îmi scriam tainele pe nisip, iar valurile mării le ștergea și astfel știam că le citea păstrându-le în adâncul mării.
Mă așez pe canapea privind cu nostalgie micul meu apartament, pregătisem lucrurile pentru plecare cu două zile în urmă, sunt nerăbdătoare și în același timp tristă, e ca și cum aș trăi în două lumi paralele, atât de complicate. Prefer să ascult inima, uneori naivă, dar de fiecare dată regretele se micșorează pentru că am riscat să fac ceea ce îmi doresc cu adevărat de la viață. Însă nu a fost așa mereu, am luptat prea mult ca să fiu ceea ce sunt acum.
- Va fi bine, e doar o vară, Elen.
Părăsesc apartamentul deja cu un dor nebun și pășesc spre ieșire evitând privirile bătrânului care își fuma cu grijă țigara preferată. Este vecinul meu, un domn cu chipul blând, cu o barbă neagră și niște ochi la fel de întunecați ca nopțile din acest oraș imens. Preferă singurătatea ca mine, iar acest amănunt straniu ne-a adus într-o dimineață ploioasă în același timp. Cu multe sacoșe în brațe prin picăturile reci de toamnă, acest bătrân m-a ajutat să ajung cât mai repede în apartament, până să se ivească o răceală zdravănă. Niciodată nu l-am văzut în compania unei femei sau a unui copil, știu doar că a fost militar și a participat în câteva operațiuni importante.
- Princippesa, încotro pleci așa tristă?
- Domnul Collin, știți că nu îmi place să fiu chemată în dialect italian, îi zâmbesc călduros. Închid ușa și mă îndrept spre el de data asta mai veselă.
- Totuși pleci în Italia?
- Da, mama la sigur își va face griji, au trecut deja doi ani.
- Înțeleg, dorul e o ploaie rece peste trupurile noastre singuratice, aruncă țigara și se apropie pentru a mă îmbrățișa ca de fiecare dată. Îi fac semn și dau să plec, dar fraza sa mă înduioșează și mai mult amintindu-mi de cine sunt eu cu adevărat.
- Arăți exact ca mama ta, vocea sa răgușită rostește în timp ce își deschide ușa. Ai fără îndoială frumusețea ei, iar caracterul vulcanic al tatălui tău. I-am zâmbit fără să dau importanță cuvintelor spuse despre părinții mei, cred că a înțeles asta din pozele pe care i le-am arătat.
Nu știu ce va urma, dar un lucru știu cu siguranță dacă nu mă mișc mai repede voi întârzia la avion.
Iubesc acest oraș.
Iubesc acest loc.
Iubesc ceea ce am devenit aici printre miile de fețe triste și grăbite, am muncit nopți, zile, momente pentru a ajunge la scopurile și visele mele. Ceea ce cândva a fost străin a devenit atât de drag, iar patria mea a devenit teritoriul străin pe care pășesc din ce în ce mai rar, e o senzație de fiecare dată nouă, o luptă nu doar emoțională, dar și fizică. Am învățat să nu mai am regrete ele ne definesc slăbiciunile, și, a fi slab printre atâția oameni răutăcioși nu doar este o prostie, dar o nedreptate față de persoana noastră. Mai bine risc de o mie de ori, mai bine mă lupt cu frica, dar niciodată nu voi fugi de dorințele mele și mai ales de principiile pe care nici tatăl meu nu le-a învățat să le suporte. Atunci, cum aș mai putea cere încredere de la alți oameni, dacă propriul tată duce un război plin de emoții infinite cu finaluri dezastruoase.
În doar treizeci de minute și voi ajunge la aeroport, țin atât de strâns volanul încât un mic tremur îmi străpunge corpul.
La naiba, am emoții.
Emoțiile ne copleșesc uneori atât de tare încât sufletul nostru ar putea avea un atac de panică, doar imaginează-ți cum ar fi fost asta.
De fire sunt emotivă, un defect banal pentru societatea actuală. Ei numesc asta și timiditate, aș fi fost de-acord cu ei, dar rămâne ar fi arma mea frumoasă împotriva răutății. Un mic gând fioros îmi trece prin minte de parcă intuiția mea pregătește o furtună ce îmi va devora până și sufletul. Faptul că aș putea întârzia la avion mă încurajează să continui drumul fără opriri, deși starea mea emoțională simte total opusul.
Soneria telefonului este momentul în care frica începe să mă înconjoare fără milă, înțelegând că nu am scăpare. Toate gândurile mele se opresc din a-mi chinui conștiința și pentru câteva clipe nici nu încerc să privesc spre telefon. Spaimă. Frică, și din nou frică. Nu înțeleg semnele pe care mi le transmite corpul meu, fapt ce ar fi doar o isterie imaginară, dar ceea ce simt acum mă derutează și mai mult mai ales că cineva insistent sună. S-a întâmplat ceva, dar ce poate fi atâta timp cât cei de acasă sunt bine și mă așteaptă timp de doi ani, doi ani în care i-am simțit lipsa, iar îmbrățișările mamei le-am primit doar vizual. E ca și cum ai vrea să fii acolo, dar visele mărețe te opresc din a te gândi mereu la alții. Respir adânc și continui drumul fără să încetinesc viteza, încă nu simt prezența gândurilor.
—Da, ce s-a întâmplat? Pe cealaltă parte a liniei se aude o respirație adâncă, o încercare de a scoate câteva cuvinte se transformă în niște șușoteli pe care nu le înțeleg mai deloc.
- Elen ... îmi pronunță numele abia șoptit. Strâng volanul și mai mult, iar viteza se mărește fără să-mi dau seama. Orice ar fi presimt că voi primi o veste rea, nu am fost acasă doi ani și poate nu întotdeauna am știut ce se întâmplă în familie, dar mi se spunea că este bine. Tăcerea unui bărbat atât de puternic care putea să-ți schimbe o viață întreagă mă sperie și mai mult. Credeam că îmi cunosc propriul tată, dar uite că am ajuns în ipostaza când acest bărbat nu poate găsi cuvintele potrivite pentru a-mi explica problema.
— Mama
- Ce mama? Vorbește odată!
- Mama, a avut un accident grav și nu a supraviețuit!
La început nu-mi dau seama despre cine vorbește, clipesc de câteva ori încercând să opresc cu orice fel lacrimile, dacă voi începe să plâng coșmarul va deveni realitate. Durerea îmi străpunge toate simțurile și realizez că totul abia începe. Înghit sec încercând să-mi mențin echilibrul, dar încercarea eșuează când volanul se mișcă în partea stângă, câteva secunde au fost de-ajuns să ajung într-un copac. Lovitura a fost atât de puternică încât capul meu se lovește cu o brutalitate de bancheta din față, și dacă nu a fost de-ajuns, cioburile de sticlă au invadat toată pielea mea, dar nu poate fi mai dureros decât ceea ce am aflat despre mama. Tot ce am auzit la telefon înainte de accident a fost doar numele meu strigat de tata. Sânge, sânge peste tot și o durere imensă în adâncul inimii, acolo a fost locul mamei. Dacă s-ar izbi spre mine câteva mașini tot nu aș simți durerea fizică, pentru că emoțional sunt distrusă.
Durerea sufletului este cu mii de ori mai devastatoare decât cea fizică, fizic te poți vindeca, dar sufletește cum?
Cu 10 ani în urmă
,,Ciobul de sticlă a pătruns adânc în degetul mamei, încep să plâng și grija că s-ar putea întâmpla ceva cu ea mă sperie și mai mult.
- Scumpa mea, nu plânge nu s-a întâmplat nimic grav, este doar o mică rana ce va trece repede. Mă ia în brațe și ca de fiecare dată mă alină prin atingerile ei pe spate. E o atingere divină ce poate vindeca orice, sunt sigură. Încercarea de a mă calma nu-mi alungă curiozitatea unei întrebări poate chiar penibile.
- Mamă, este o rană, curge sânge și te doare, cum poți fi atât de calmă?
- Viața este mult mai dificilă și mai dureroasă decât această rană. Când vei crește mare vei înțelege sensul acestor cuvinte, durerea fizica trece ți se vindecă mai repede decât durerea sufletului. Sufletul are principiile și secretele sale, orgoliu, nesiguranță și uneori slăbiciuni, toate îți oferă lecții și sunt greu de uitat.
Mă simt de parcă tocmai am încasat câțiva pumni serioși în față. Mîrâi de durere când încerc să forțez picioarele și îmi duc una din palme la cap, unde, la tâmpla dreaptă rana sângerează. Nu am simțit niciodată un sentiment mai puternic decât ceea ce simt acum. Mă simt vinovată. Mă simt vinovată că nu am fost în tot acest timp, nu am fost când s-a întâmplat nici măcar lângă tata, e nedrept. Mușcându-mi apăsat limba încerc să nu țip cu toată puterea ce a mai rămas, stau încă nemișcată într-o mașină aproape distrusă și fumul ce mă înconjoară din ce în ce mai tare. O senzație străină îmi aduce aminte de cât de fericită eram cu jumătate de oră în urmă, îmi doream doar să o revăd pe mama și nimic mai mult.
- Am crescut mare mama, am înțeles cuvintele tale, îmi zic plângând de data această într-un urlet animalic, un copil orfan care și-a pierdută mama definitiv.
Cu mâinele pe volan privesc doar un punct alb, materialul puțin vechi a lăsat câteva urme albe, privesc spre un gol și nici nu clipesc. Un atac de panică? Nu, e un șoc, un vis teribil pe care inima mea nu este pregătită să-l accepte. Conștiința striga să-mi revin, iar inima încă visează și speră la un alt final, alt început.
Conștiința este mai puternică decât sufletul, slăbiciunea sufletului constă în realitatea pe care și-o creează.
Îndrept ochii spre geam și o mulțime de oameni panicați, în același timp și șoferi încearcă să se apropie, însă un moment îi face să-i oprească speriați - partea din spate a mașinii începe să ardă. Nu mă sperie focul, sunt speriată de realitatea pe care trebuie să o accept. Dacă alegerea mea de a rămâne în acest foc o poate readuce pe mama la viață, atunci cu siguranță aleg focul. După minute întregi în care nu am îndrăznit să privesc în față, ridic capul încet încercând din nou să mișc picioarele, dar e mai rău decât credeam. O doamnă strigă spre câțiva bărbați să cheme ambulanța și pompierii, le zâmbesc și primesc înapoi confuzie mai mare.
Un deja vu mă lovește când o privire mă arde, de parcă același parfum, acei ochi albaștri îi observ prin mulțime. Mașina arde, dar de fapt arde privirea lui căci insistența și strigătul spre mine mă face să iau o decizie, nu am avut în plan să ajung în mijlocul străzii într-un accident, dar știu ce vreau să fac acum. Simt puterea privirii sale și știu că și-a dat seama de ceea ce vreau să fac, și mai știu că încă de la prima noastră întâlnire sălbatică am simțit că acest om nu este atât de simplu cum pare, citește oamenii ca pe niște cărți. Șocat aparent de decizia mea, face câțiva pași printre oameni fiind sigur că mă va putea opri.
Dar nu și de data această.
Renunț să mai lupt și trag de ușa mașinii mai tare pentru a bloca ieșirea definitiv astfel ca și ceilalți care vor încerca să mă salveze să nu reușească. Mirosul de fum ajunge prin bancheta din față făcându-mă să închid ochii relaxând toate simțurile și evadând din coșmarul acesta definitiv.