Rochia de mireasă ajunsese doar o bucată murdară de material, pătată cu sânge și urme de pământ. Era o piesă macabră de decor pentru dormitor, însă Freja alesese să o lase pe manechin într-un colț, să-i servească drept amintire pentru evenimentul oribil din urmă cu câteva zile. Acum era sigură că nimeni nu avea să-i uite vreodată ziua nunții, căci dezastrul ce se întâmplase în adâncul pământului rămăsese viu în mințile tuturor.
Și chiar și așa, nimeni nu avea să-și aducă aminte de ea, ci de fata războinică, ce căzuse într-o fântână magică și dispăruse de pe fața pământului. Nu reușise să strălucească nici măcar în ziua propriei nunți.
Deși nu îi plăcea să recunoască, o invidia uneori pe Rhoda. O invidia pentru că nu trebuia să se comporte ca o doamnă cu toți cei care îi ieșeau în cale, că nu trebuia să tacă aproape în toate momentele, că nu trebuia să joace rolul de vacă regală. O invidia pentru că reușise să fugă, pentru că nu era nevoie să suporte felul în care toți se îngrijeau de ea doar pentru că era însărcinată.
Freja nu glumea. Acum, mai mult ca niciodată, se simțea ca o vacă.
Își coborî cu scârbă privirea spre lekarzul bătrân ce stătea lipit cu urechea de pântecele ei de mai bine de jumătate de ceas. Începuse să o doară spatele, căci nici măcar nu avusese voie să se miște, iar picioarele și le simțea mai umflate ca niciodată, la fel și pieptul despre care ajunsese să îl considere o povară. Nu știa prea bine cum funcționa magia din venele lekarzilor, dar erau suficient de buni încât să vindece unele dintre cele mai grele boli, iar faptul că aveau o conexiune cu orice fel de celulă a corpului uman le permitea să se declare experți și în sarcini.
La cât de multe vizite îi făcea acesta, mai avea puțin până să îi numere toate firele cărunte din cap și alunițele ce îi începeau de pe frunte și se pierdeau în gulerul robei albe pe care o purta.
Îi văzu buzele curbându-se în sus, iar când își luă mâinile de pe șoldurile ei și-și dezlipi capul de abdomenu-i rotunjit, Lachlan își ridică privirea din cartea de poezii romantice pe care o citea și își arcui curios sprâncenele.
— Ei bine? Freja îi adresă întrebarea, dorindu-și ca bătrânul să dispară mai repede din fața ochilor săi.
Lekarzul își așeză mai bine ochelarii pe nas și se ridică în picioare, începând să își adune lucrurile inutile de pe masă.
— Zeii ne-au ascultat rugile, Alteță, zâmbi, plimbându-și ochii pe chipurile fiecăruia. Se pare că purtați în pântece doi prinți.
Fericirea de pe chipul lui Lachlan aproape o făcu să vomite.
— Sunt băieți?
— Mă tem că asta nu putem afla decât în momentul nașterii, Alteță. Dacă mă scuzați, mă voi duce să le dau vestea cea bună și Maiestăților Regale.
Îl urmări cum țopăie până în dreptul ușii și abia când îl văzu punându-și mâna pe clanță își drese glasul, atrăgându-i atenția.
— Aș prefera să le dau eu vestea părinților noștri.
Bărbatul clipi buimac, însă își înclină capul.
— Cum doriți.
Freja se aplecă cu greu și-și smulse halatul de pe divanul pe care Lachlan stătea tolănit și se îmbrăcă nervoasă, aproape zgârindu-și brațele cu unghiile sale ascuțite.
— Nu pari fericită.
— Nu găsesc niciun motiv să fiu fericită, mormăi.
Era singura persoană din castel care nu se bucura de pruncul – de pruncii ce creșteau în interiorul ei. Nici nu se născuseră și deja îi ura, ura acele creaturi care îi deformau corpul și o făceau să-și verse tot conținutul din stomac din două în două ore, acele creaturi care o făcuseră să treacă prin momente umilitoare. Încă își mai putea aduce aminte sfaturile pe care le primise pentru a face gemeni: pozițiile în care să doarmă și în care să-l lase pe Lachlan să-și planteze sămânța, felurile de mâncare pe care trebuia să le înfulece la ore fixe, nopțile fără stele în care stătuse dezbrăcată în mijlocul pădurii ca să primească binecuvântările zeiței fertilității și al mariajului, despre care se spunea că trăia în inima codrului. Și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, fusese urmărită în fiecare moment, în fiecare clipă în care se culcase cu Lachlan. Fusese privită chiar și în noaptea nunții – atât cât mai rămăsese din ea, făcând-o să se simtă ca cea mai deplorabilă persoană din lume. Chiar și atunci când își dăruise pentru prima dată trupul prințului, după ce ajunsese la castel și li se spuseseră că era mai bine să facă un moștenitor mai repede, Freja își dorise să dispară. Trebuia să fie un moment special, dar toți nobilii o auziseră din spatele unei perdele cum plânge, cum geme de durere.
Își încălță opincuțele ce păreau că se micșoraseră în ultimul timp și păși asemenea unei bătrâne spre ieșirea din dormitorul regal – pe care îl împărțea cu soțul ei. Îl auzi pe Lachlan ridicându-se și își dădu ochii peste cap când acesta îi deschise ușa și îi întinse apoi cotul.
Măcar avea un soț care o trata poate mult mai bine decât s-ar fi așteptat. Era rar ca prințesele să intre într-un mariaj plăcut. Încă își mai auzea guvernantele vorbind despre mama sa, care suferise atât de mult alături de rege. Nu avea cum să știe dacă era adevărat – fusese ucisă în somn când avea abia trei ani. Nu trebuia să se gândească prea mult și să își dea seama că fusese mâna regelui, căci știa cât de mult își dorea să se căsătorească cu o altă femeie. Spre ghinionul lui, și aceasta murise cu un an în urmă.
Rămase surprinsă când nu văzu niciun soldat păzindu-i ușile apartamentului, iar când ajunse la câțiva pași depărtare de ele începu să înțeleagă și de ce. Strigăte nervoase răsunau de dincolo de ele, făcându-l pe Lachlan să o privească la fel de nedumerit ca și ea.
Își duse un deget spre buze și o trase lângă perete, ascultând în tăcere frânturi din conversația pe care tatăl ei o avea fără îndoială cu regele Karstan.
— Credeam că avem o înțelegere! Mi-am dat fiica fiului tău pentru ca regatele noastre să se unească, să se ajute în ceea ce privește schimbul de fier și animale!
— Înțelegerea încă rămâne în picioare, Elion! Copiii noștri sunt căsătoriți acum. Suntem o familie, dar nu pot să închid ochii atunci când vine vorba de binele regatului meu. E mai bine să nu plec la război împotriva Regatului Vodsk. Nu acum, cel puțin.
Îl văzu pe Lachlan încruntându-se.
— Aș fi înțeles, Karstan, dacă te-ai fi înțeles cu regele Loxias! Dar nu! Ai semnat un pact cu Diavolul! Cu cel care mi-a lăsat singurul băiat olog, ca o legumă veștejită! Chiar crezi că va rămâne pe tron prea mult timp? Consilierii, nobilii și mulți alții îl vor mânca de viu! Ai făcut o prostie și habar n-ai ce consecințe te așteaptă. Sunt oripilat! Am venit cu inima deschisă și plec fără niciun copil, fără un aliat cu care să șterg monstrul acela de pe fața pământului!
Nu mai putu auzi nimic din ceea ce se discută după țipetele tatălui său în afară de zgomotul produs probabil de un pahar spart și nu-și mai putu înfrâna curiozitatea, așa că se trase de lângă prinț și ciocăni tare în ușă, ignorându-i semnele exasperate ale acestuia. Intră în salon înainte să primească un răspuns și făcu o plecăciune scurtă în fața celor doi regi. Fratele ei, Velizar, zăcea nemișcat într-un fotoliu de lângă fereastră, însă ochii săi se îngustară spre ea.
Încă putea să simtă spaima ce pusese stăpânire pe trupul ei când monstrul cu ochi albaștri își înfipsese unghiile negre în gâtul lui și îl aruncaseră pe jos ca o cârpă. Nu se temuse niciodată pentru nimic mai mult ca în acel moment, iar secundele în care crezuse că acesta murise îi rămăseseră întipărite în suflet. Știa că era vinovată, într-un oarecare fel. Ea îl pusese să-și bată joc de Rhoda și să o facă de râs în văzul tuturor, din simpla dorință bolnavă de a o vedea suferind pe cea care se făcuse mai plăcută decât s-ar fi făcut ea vreodată în acel castel.
Tatăl ei își întoarse furios privirea spre ea. Își puse din instinct mâna pe pântec, iar ochii lui îi urmară gestul.
— Sunt gemeni? puse din prima întrebarea.
Freja își înălță bărbia, încercând să nu pară la fel de mică precum se simțea.
— Da, sunt gemeni.
Putu să jure că toți din încăpere răsuflară ușurați. Își dori să vadă pe chipul părintelui său aceeași adorare de pe chipul regelui Karstan, însă zări numai lăcomia acestuia.
— Măcar cu o veste bună să plec, bombăni.
— Pleci în Arkavia?
— Am trăsura pregătită afară. Nu mai pot suporta nicio secundă în plus în regatul ăsta!
Începu să își frământe neliniștită mâinile. Știa prea bine că nu avea rost să-l roage să o ia cu el – locul ei nu mai era în Arkavia.
— Când vei veni în vizită, papa?
Regele își culese mănușile de pe birou și păși spre ea.
— Când îți va veni sorocul atunci mă voi întoarce și voi pleca înapoi cu moștenitorul ce mi se cuvine.
Parcă un vânt năprasnic opri timpul în loc. Nu o mai surprindea negocierea ce se făcuse pe seama copiilor ei, de ar fi făcut doi. Acum că Velizar nu mai putea fi rege, tatăl ei voia să își pună unul dintre nepoți pe tronul Arkaviei când acesta urma să moară sau să abdice în favoarea lui. Nu ar fi trebuit să o moleșească acest lucru, însă ceva din sufletul ei o făcu să regrete că pruncii ei ajunseseră să fie pionii unui joc pe care nu îl puteau controla de unii singuri, la fel cum era și ea.
Dar nu avea rost să dramatizeze. Urma să îi nască, iar apoi aceștia aveau să fie alăptați de pieptul unei servitoare și crescuți de doici, nu de ea și Lachlan. Așa era în toate casele regale, iar ei nu urmau să fie o excepție.
— Bine, se trezi murmurând, iar ochii ei nu se putură dezlipi de pe covorul roșiatic.
— Bine?!
Lachlan îi privi încruntat pe toți.
— Bine?! repetă. Nu poți să îmi iei copilul de lângă mine din prima zi, Maiestate. Ar trebui să rămână aici până când crește, până când... nici nu mă gândesc să vi-l dau de parcă ar fi un mânz, de fapt! Poate crește aici până când îi vine vremea să preia tronul Arkaviei!
— Avem o înțelegere, băiete.
— E un copil, nu un animal! Rămâne aici.
Regele Elion își încleștă pumnii, abținându-se parcă cu greu din a-l pocni pe prinț. Freja încercă să rămână calmă, deși în acel moment își dorea să îi ia la bătaie pe toți și să scape de chipurile lor care o enervau pe zi ce trece.
— Nu mă contrazic cu un prinț laș, tatăl ei mârâi printre dinți. Ești ginerele meu și tatăl nepoților mei și nimic mai mult. Sunt rege. Ar trebui să te închini în fața mea și nici măcar să nu ai curajul să mă privești.
În următoarea clipă, Freja își privi tatăl ieșind ca o furtună din apartamentul regal și trântind puternic ușile în urma sa. Îl ochi nedumerită pe Velizar, deși începu să-și simtă ochii umezindu-se.
— Nu pleci cu el?
Un zâmbet slab apăru pe buzele fratelui său. Slăbise atât de mult de când rămăsese imobilizat la pat! Mușchii lui nu mai erau tonifiați, oasele luându-le locul, iar pielea își pierduse de mult culoarea, arătând acum ca varul. Sub ochii săi verzi erau neîncetat cearcăne. Era cu totul altă persoană.
— De ce să îngreuneze trăsura cu mine? Nu îi mai sunt de niciun folos.
Regele Karstan își încleștă degetele în jurul unui pahar cu vin, privind absent peretele din fața lui.
— E mai bine ca Velizar să rămână aici. Lekarzii noștri sunt de părere că pot să îl vindece în timp, iar un drum de câteva zile i-ar fi înrăutățit situația.
Lachlan trecu pe lângă ea și se opri în dreptul tatălui său, sprijinindu-se cu palmele de suprafața biroului.
— Ai primit vreo veste despre Rhoda?
Regele scutură din cap. Freja simți cum îi zvâcnește maxilarul, însă rămase tăcută, privind cu o furie mută chipul soțului ei. Nici acum, când fata dispăruse, nu putea scăpa de numele și prezența sa. Era pretutindeni.
— Niciuna, fiule. Iscoadele mele încă o caută.
— Te-am auzit certându-te cu regele Elion. Despre ce vorbea?
Freja ieși din încăpere înainte să poată auzi vreun răspuns întrebării rostite de Lachlan, deși îl știa deja. Soțul ei era un prost, un naiv. Gândurile îi fuseseră fără încetare la Rhoda de când îl cunoscuse și nici măcar nu plecase urechea la bârfele ce mișunau prin holurile castelului.
Toți oamenii știau acum despre monstrul ce avea să devină rege, despre cel care voia să-și pună pe cap o coroană pentru a modela lumea după placul lui, în așa fel încât să o facă potrivită pentru cea pe care o iubea. Dar fata fugise înainte să poată mișca un deget, iar Freja știa prea bine că un diavol cu inima frântă avea să crape pământul în două, să-și verse mânia pe toți cei care îi ieșeau în cale.
O ura pe Rhoda. O ura pentru că îi furase toate lucrurile pe care nici măcar nu apucase să pună mâna. Voia să se răzbune într-un fel sau altul, însă, când își amintea țipetele și focul ce mocnise în ochii Diavolului după ce o văzuse căzând în fântână, ajunsese să-și spună că poate nici nu trebuia să clipească pentru a o vedea suferind.
Dacă nu era ea cea care să o distrugă, atunci Diavolul era acela. O iubea, nu încăpea îndoială, însă iubirea obsesivă putea deveni o liană otrăvitoare ce se încolăcea în jurul gâtului și-ți fura fiecare gură de aer, fiecare dram de fericire și pace sufletească.
Își pierduse cea mai bună servitoare în noaptea nunții, pe Lila, care o protejase cu prețul vieții de ferestrele ce începuseră a se sparge și rămăsese singură în acel castel, fără cineva care să o înțeleagă, iar totul era din cauza Rhodei. Era sigură că zeița ce îi proteja țara natală urma să o vegheze și acolo, la o lume depărtare, și să îi facă felul celei care îi furase atâtea. Trebuia doar să aibă răbdare, să aștepte și apoi să savureze nenorocirile care aveau să se abată în continuare asupra fetei.
Punându-și mâna pe pântec, Freja rânji mulțumită și se îndreptă spre sala unde profesorul său avea să o învețe istoria Tarzivonei pe care urma să o cârmuiască nu în mult timp.