Capitolul 20

3.1K 336 44
                                    

Hold him gently in your hands.
He has been cracked enough
as it is,
and his heart is more
shattered than he lets
on.

  

   — Știi povestea despre Prințesa Șarpe?

   — Nu, îi răspunse în șoaptă.

   Își umplu buricele degetelor cu unguentul cu miros mentolat și le trecu pe deasupra mâinii sale. Arsurile nu i se vindecaseră deloc, ba mai mult, sângele îi ieșea la suprafață prin unele părți care nici măcar nu prinseseră crustă. Corpul ei era plin de cicatrici, însă o durea sufletul numai gândindu-se că urma să aibă și el unele pe care le căpătase din cauza sa. Dacă nu ar fi fugit din han...

   — Un mercenar a văzut în drumul său o pădure care ardea ca o torță vie și s-a apropiat de ea când a auzit țipete și plânsete. În mijlocul flăcărilor era un șarpe. Nu putea face nimic mai mult decât să își întindă sabia spre el, care s-a încolăcit în jurul armei, apoi s-a transformat într-o fată frumoasă. I-a propus să meargă cu ea la castelul pe care îl avea și acesta a acceptat, dar acolo i-a spus că trebuie să o aștepte timp de șapte ani. Prințesa s-a transformat iar în șarpe, iar mercenarul a rămas acolo ani întregi, căci castelul îi oferea tot ce își dorea. Apoi șarpele a redevenit prințesă, pentru totdeauna, după care cei doi au trăit fericiți pentru tot restul vieții.

   Rhoda se încruntă și îi privi chipul. Își ținea ochii închiși și obrazul lipit de pernă, iar cearșaful cu care era acoperit se umpluse de transpirație. Nici măcar miezul zilei nu fusese când se trezise pentru că nu mai avea somn și, după ce îl simțise pe Cazimir arzând din nou, se dusese în fugă la bucătărie, de unde luase o sticluță plină de sirop de cătină și îi pregătise ceai de busuioc – bunica sa îi făcea de fiecare dată când era bolnavă. Acum zăceau neatinse pe noptieră, căci bărbatul din fața ei era prea încăpățânat și voia să pretindă că era doar obosit din cauza drumului.

   — Asta e tot?

   Cazimir se strâmbă.

   — Ei bine, mi-a spus-o mama când eram mic; nu mi-o aduc bine aminte, dar sigur ea o povestea mai frumos.

   — Și de ce te-ai decis să mi-o împărtășești?

   — Îmi amintește de mine uneori, oftă el. Narecznicele mi te-au promis cu mai bine de două veacuri în urmă. M-am simțit ca mercenarul așteptându-te, doar că eu nu am primit lucruri frumoase. Am primit ură, singurătate, nefericire... dar apoi ai venit tu, o prințesă sensibilă, cu venin de șarpe, gata să ataci pe oricine ți-ar fi vrut răul. Și mi-am dat seama că a meritat toată așteptarea și toate focurile iadului prin care am trecut, căci la sfârșit m-am ales cu tine.

   Zâmbi drăgăstos spre el, deși nu o vedea. După ce îi înveli mâna în tifon, așeză ustensilele pe noptieră și îi încălecă ușor spatele, începând să îi maseze mușchii încordați. Când gemu de durere, se aplecă și îi sărută ceafa.

   — Ai avut vreodată părul scurt?

   — Doar când eram mic, îi răspunse după câteva clipe. Mama mă tundea de fiecare dată când tata se întorcea acasă să nu mă vadă cu părul lung. Țin minte că plângeam când vedeam foarfeca, dar îmi păstra câte o buclă și o așeza într-o cutiuță de aur în care ar fi trebuit să-și țină bijuteriile. Cred că încă mai zace prăfuită undeva, prin pod.

   Rhoda nu și-o putea închipui pe Franciszka făcând asta, deși știa prea bine cât de mult își iubea fiul.

   — Ar trebui să ți-l prinzi mai des. Încă nu mi te pot scoate din minte când l-ai ținut în coc.

Cuibul ViperelorWhere stories live. Discover now