Capitolul 10

3K 358 49
                                    

   O urmară neîncrezători pe Kethai pe străzile înguste și murdare ale Regatului Coșmarurilor, fiind cu ochii în patru la chipurile lipsite de orice emoție ale oamenilor, de parcă erau niște carcase goale, lipsite de suflet.

   Vrăjitoarea nu se sinchisea să îi aștepte sau să se asigure că erau pe urmele ei, ci continua să înainteze printre clădiri dărăpănate de parcă avea harta acelui sat – sau poate oraș, imprimată în palmă. Erau prea curioși ca să rămână tăcuți, iar cât timp pășiră spre zeii știu unde, întrebările lor răsunară una după alta, iar răspunsurile primite erau cât de seci cu putință, de parcă voia să scape de ei și de gurile lor.

   Da, era cu adevărat o vrăjitoare. Nu, nu putea să rupă blestemele altora. Da, avea peste patru veacuri. Ultima dată se transformase în urmă cu 413 ani și de atunci rămăsese pisică. Nu era nemuritoare, căci nu îmbătrânea atunci când nu era în forma ei umană. Urma să îmbătrânească și să moară peste aproape jumătate de secol. Da, ea îi vindecase rana Rhodei cu o vrajă. Nu, nu putea să învie morții. Nu, nu știa nici dacă fătul ei fusese fetiță sau băiețel.

   Trecu aproape un ceas când părură să își încetinească pașii când se apropiară de o piață la fel de sărăcăcioasă și de murdară ca restul acelei localități, însă erau vizibil mai mulți oameni decât cei pe care îi întâlniseră până atunci. Putea să numere pe degete negustorii care stăteau lângă tarabe și așteptau ca cineva să le cumpere mărfurile, la fel și pe cei care se opreau mai mult de câteva secunde ca să-și arunce ochii pe produse. Hainele pe care le purtau erau destul de umile și nu văzu nici măcar o căciulă scumpă sau o pereche de ghete îmblănite care să îi dea de înțeles că se aflau printre ei și câțiva nobili înstăriți.

   Totul era la fel de rece și de monoton precum fulgii ce cădeau cu leneveală din cer, acoperind pământul acolo unde nu era ud.

   Tabor îi întoarse privirea plină de confuzie și ridică apoi din umeri, întorcându-și capul spre Kethai. Spusese că urmau să se ducă la un han să poposească acolo, după care urmau să decidă dacă era bine să rămână în zonă, căci era puțin probabil să găsească un loc bine plătit de muncă.

   Era ca și cum toată acea tristețe din jur îi amplifica suferința ce o mânca ușor, dar sigur, din interior spre exterior. Nu putea ignora ceea ce se întâmplase și nici nu putea să uite că o viață crescuse în pântecul său și ea nu avusese habar.

   Copilul lui Cazimir, continua să își spună. Fusese copilul lui Cazimir. Cât de multă fericire ar fi putut să îi aducă! Dar acum nu mai era. Abia se abținea să se întoarcă pe călcâie și să o vâneze pe băbăciunea aceea nenorocită, să o despice-n patru și să-i smulgă inima din piept, așa cum și ea îi smulsese pruncul din pântece. Și apoi ar fi așteptat-o să se reîncarneze și ar fi torturat-o iar și iar și iar, fără încetare.

   Își trosni degetele în buzunare și încercă să-și alunge lacrimile înainte să îi înghețe în colțurile ochilor. Aerul cald pe care îl scotea pe nas și pe gură se învârtea în jurul ei în mici aburi cenușii, unicul semn că încă era acolo, vie și cu sufletul spulberat. Erau în Regatul Coșmaruruilor – de ce nu putea fi acea peripeție doar un nenorocit de coșmar?

   Își șterse chipul cu mâneca paltonului și suspină. Trebuia să fie puternică. Pentru ea, căci nu mai avea pentru cine altcineva.

   Se grăbi să îi ajungă din urmă pe ceilalți trei, căci își încetinise fără să vrea pașii. Zări părul roșcat al Tijei de parcă ar fi fost un foc, atât de ușor îi fu să o recunoască. Inspiră și expiră. Ocoli o băltoacă și, cu ochii la prietenii ei, nu apucă să se ferească la timp de bărbatul ce se clintise de lângă o tarabă și făcuse un pas cu spatele, fără să se întoarcă.

Cuibul ViperelorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum