Capitolul 7

3.2K 367 78
                                    

   Pierduse numărătoarea zilelor în care se plimbaseră anapoda prin pădure, încercând să găsească o cale de ieșire, o casă în care să își încălzească cum trebuie oasele și un pat moale, nu rece și tare. Nu mai mâncaseră de ore bune, iar ultimul oscior rămas fusese ros de prea multe ori pentru a mai avea vreun gust. Avea impresia că se învârteau iar în cerc și aproape că izbucnea în plâns când se gândea la asta. Nu doar o dată dăduseră peste locul în care îl îngropaseră pe Malkiel, în zăpadă, întrucât pământul era prea înghețat și nici nu aveau o cazma sau o lopată cu care să sape.

   Se simțise ca o nenorocită când făcuseră asta, însă fuseseră nevoiți să îl dezbrace de haine, căci nu mai aveau cu ce să aprindă focul atunci când se lăsau nopțile. Lemnele pe care le folosiseră la covergă și bucățile de oțel ale crinolinei le legaseră ca pe o rogojină cu fâșiile din materialul rochiei sale, iar crengile mai uscate peste care dădeau în drumul lor se adăugau mulțimii. Se opreau de fiecare dată când ceața roșiatică părea că se ridică din zăpadă și stăteau cu inimile în gât, rugându-se să nu îi descopere creaturile despre care auziseră atâtea. Kethai îi urmărea uneori, sărind din brad în brad, de pe o creangă pe alta, silențioasă și greu de observat.

   Oftând, își încleștă degetele în pumni să-și dezmorțească oasele. Nu își mai putea simți degetele de la picioare, iar vârful nasului nu îndrăznea să și-l atingă, de teamă că i s-ar fi spart în cuburi de gheață. Avea câțiva țurțuri în păr, dar era prea obosită, prea dezolată ca să-i mai pese.

   — Nu mai suport! o auzi pe Tija plângându-se, probabil pentru a zecea oară în acea zi. Sunt lihnită, nu îmi mai simt mâinile și picioarele și sunt destul de sigură că prefer să rămân locului și să aștept trei luni până la venirea primăverii!

   Lordul Tabor își încetini pașii și oftă la rândul lui. Se transformase într-o fantasmă – atât de palid, de absent părea.

   — Poate că ar trebui să poposim aici, sugeră. Nu e zăpadă și stânca aia ține de azăvadă.

   Rhoda privi peste umărul ei, spre cei trei brazi ce crescuseră lângă o stâncă destul de solidă și de mare încât să împiedice măcar o parte din vântul ce mai bătea din când în când.

   — Vă ocupați voi de covergă? Voi încerca să vânez ceva până nu se înnegurează.

   Cei doi dădură tăcuți din cap, iar Rhoda se întoarse pe călcâie după ce își verifică arcul și tolba de săgeți aruncate pe spate. Avea și un pumnal în gheată, pe care îl simțea de parcă era un fier ce zgâria gheața. Abia înaintă prin zăpada ce îi ajungea până la genunchi. Se mira cum de nu se îmbolnăvise iar până atunci, deși avea constante amețeli și grețuri din cauza pădurii ce îi trata ca pe intruși. Tija vomitase de patru ori într-o zi și plânsese mai mult din cauza mâncării pe care o irosiseră, iar Tabor tot pretindea că vede umbre negre dându-le târcoale.

   Își potrivi o săgeată între vergea și coardă să câștige timp în cazul în care ar fi sărit de nicăieri un iepure sălbatic. Suspinele de frustrare ale Tijei începeau să se piardă ușor cu fiecare pas pe care îl făcea. Își ascunse mai bine gâtul în blana lupului pe care îl vânase și îi acceptă căldura ca pe o binecuvântare.

   Spre ghinionul ei, câțiva fulgi i se așternură pe chip, iar vântul începu să scuture ușor zăpada de pe acele brazilor. Strânse din dinți și făcu alt pas în față. Degetele i se încordară pe vergea când auzi un foșnet. O veveriță ieși dintr-o scorbură, însă dispăru înainte să poată îndrepta arcul spre ea.

   Își duse mâna spre gură și țipă nervoasă în pumn, apoi dădu cu piciorul în zăpdada înghețată și se roti pe călcâie, abținându-se cu greu din a-și smulge părul din cap. Simți lacrimile cum îi împungeau colțurile ochilor și cum îi încălziră obrajii când i se prelinseră până la bărbie. O enerva când Tija începea să se plângă ca un copil, când mărturisea că nu mai voia să facă niciun pas sau când murmura cât de mult își dorea să fi rămas acasă, însă o înțelegea de fiecare dată, căci se simțea la fel ca ea. Rare erau momentele în care nu îi fugea gândul la cvartir, la cei pe care îi lăsase în urmă. La Cazimir și la brațele sale călduroase, deși trupul lui era veșnic mai rece decât zăpada ce o înconjura.

Cuibul ViperelorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum