Cinci luni și trei săptămâni.
Atâta a trecut de când am ajuns în haita Sacro-Mon.
Față de haita mea, aceasta e total opusă.
Începând cu copiii, aceștia sunt duși de micuți la școli speciale unde sunt învățați despre neamul lor și regurile haitei, toate acestea până la vârsta de 14 ani. De la 14 ani sunt aleși după puteri și forță în grupe, antrenându-se până la 20 de ani, când unii dintre ei devin pe deplin soldați a haitei sau își întemeiază familii.
Totul pare atât de mecanic încât, câteodată, cred că sunt niște roboți.
Oftând, m-am așezat pe marginea patului, privind pe geamul enorm.
Priveliștea era una spectaculoasă, dar cu ce folos dacă totul era rece.
Nu zic că nu este frumos aici, dar e prea strict totul și mie una nu-mi place.
De când am devenit lună, ați auzit bine, sunt luna haitei, am încercat să schimb atmosfera, dar în zadar.
Sin întotdeauna îmi spunea că nu pot schimba traiul haitei de viață și că sunt așa din străbuni.
Și venind vorba despre Sin, acesta e pus pe fapte.
După acea zi în care am aflat adevărul, acesta s-a comportat extrem de grijuliu cu mine.
Nici nu mai spun că după 3 zile în care am stat pironită în casă citind despre originile mele, nebăgându-l în seamă deloc, acesta și sării pe mine.
Momentul în care m-a marcat a fost unul unic și nu un vis cum a fost cu "Edem" însă nu simțisem că fusesem marcată. Nu avea efect.
Edem a fost doar o iluzie. Atâta. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Tot visul ăla nenorocit a fost ideea nenorocitului de Sin, care acum tot își bate joc de mine pe seama lui.
Un ciocănit puternic se făcu auzit în ușa camerei, făcându-mă să tresar.
Sin intră în cameră numai un zâmbet, închizând ușa după el cu cheia.
- Ce face luna mea prețioasă? întrebă acesta jucăuș, punându-se lângă mine în pat.
Mi-am ridicat o sprânceană întrebător, acesta întipărindu-și pe chip un zâmbet larg.
- Bine face! îi zic batjocoritor
Acesta îmi dădu un zâmbet strâmb, zicând pe urmă mai serios:
- Azi plecăm în haita ta!
Auzindu-i cuvintele, un zâmbet imens îmi apăru pe chip, însă expresia lui Sin nu arăta a fericire, ci a tristețe.
Ceva s-a întâmplat!
- S-a întâmplat ceva?
Acesta se ridică în șezut, refuzând să-mi răspundă, însă după modul cum mușchii spatelui său îi sunt încordați, mi-am putut da seama că ceva nu e a bine.
- S-a întâmplat ceva? repet, de data asta, mai dur.
Acesta își întoarse privirea spre mine, zicând pe un ton scăzut:
- Haita tatălui tău a fost atacată!
Un icnet de uimire îmi ieșii pe buze, făcându-l pe Sin să mă privească cu o durere mută.
Nu se poate așa ceva!
Sărind din pat și fugind spre șifonier, mi-am luat pe mine primele haine ce mi-au căzut în mână. Fiind gata să plec din cameră, Sin îmi prinse încheietura, zicând pe un ton dur:
- Unde crezi că pleci?
- Să ajut haita tatei! Sunt sigură că sunt și răniți! Trebuie să mă duc acolo, Sin! Nu-i pot lăsa!
Acesta oftă, trăgându-mă în brațele sale, zicând pe un ton calm:
- Nu putem merge acolo acum, Sammrai! Vom merge când apele de v-or calma.
Înlemnisem la auzul numelui meu.
Mi-am fixat privirea spre chipul lui, ce era mai blând ca niciodată.
- De ce mi-ai spus pe celălalt nume?
Acesta îmi dădu un zâmbet drăgăstos, sărutându-mi fruntea cu căldură.
- Pentru că "Sammrai" e cel mai unic nume din lume și, în limba străveche a novelor, înseamnă Lupoaica Raiului. Sunt chiar mândru că mama ta a fost atât de creativă când ți-a pus numele ăsta. Ți se potrivește la perfecție, chiar dacă ești mai mereu ca și un iad.
Am început să râd de micuța lui glumă, făcându-l și pe el să râdă împreună cu mine, însă tot îngrijorată eram pentru fosta mea haită.
După alte două ore în care am vorbit despre o strategie în care putem să apărăm pe viitor haita tatei, am hotărât să pornim la drum.
Ajungând într-un sfârșit în haita părinților mei, un gol imens îmi acapară stomacul.
Totul era distrus.
Unii vârcolaci adunau cadavrelor celor ce au participat la luptă, alții stingeau casele ce încă ardeau mocnit, un grup de tineri alergau din colo în colo ajutând bătrânii și copii răniți. Totul era un dezastru.
Nemaibăgând de seamă vocea lui Sin ce mă striga să încetinesc, am luat-o la fugă spre casa părinților mei ce era și ea avariată.
Unii vârcolaci care m-au recunoscut mă priveau cu milă, pe când cei ce nu, mai aveau oleacă și săreau la mine.
Trântindu-mi piciorul în ușă, aceasta zbură din țâțâni lăsând loc unui peisaj macabru.
Totul era o cenușă și în cenușă se aflau și corpurile familiei mele.
Punându-mi mâna la gură, am lăsat șuvoiul de lacrimi, ce l-am ținut de când am intrat în haită, să curgă în voia lui.
Urletele de durere au început să răsune în toată haita.
Mai mult de jumătate din haită era moartă și cei ce au supraviețuit erau extrem de răniți.
Nemaiputând să privesc oroare ce mi se dădu să văd, am fugit din casă, nemaibagând de seamă urletele lui Sin sau a celor din fost mea haită...fosta mea familie...fosta mea viață...
Fugeam. Fugeam de mai bine de o oră și încă nu m-am oprit. Simțeam cum în interiorul meu se isca o nouă luptă.
Totul parcă a fost din vina mea.
Din acea seară când am avut visul ăla, totul o luase razna.
Zilele ce au urmat au fost total dezmăț cu care nu am putut ține pasul.
Fragmente din vis mă bântuiau zi de zi, iar când se adevereau, simțeam cum totul ia din nou o intorsătură gravă de tot.
Pășind strâmb, am căzut lată la pământ, însă locul în care aterizasem îmi făcură aerul din plămâni să dispară.
Eram în același loc unde era să mor...
Pârâul...
Acesta era mult mai întunecat de la "ultima vizită", parcă așteptând cu brațele deschise venirea unei noi morți.
Ridicându-mă în șezut, am început să plâng și mai tare.
Nu știu ce era cu mine, însă știam un lucru sigur.
Totul era adevărat...
Visul era adevărat...
Toți cei dragi mie au murit...
Un vuiet slab urmat de niște pași înceți se făcură auziți, atrâgându-mi atenția.
De după trunchiurile copacilor, niște umbre își făceau loc printre ele, mergând încetișor spre mine.
Cu cât se apropiau, eu una mă dădeam din ce în ce mai mult în spate, până ce ajunsesem la marginea pârâului.
Umbrele se transformau în corpuri din ce în ce mai vizibile, ce mă făceau să-mi doresc în acel moment moartea.
În fruntea grupului stătea nimeni altul decât Edem, în stânga lui stând Hecta, iar în cealaltă parte Dominic și Alexis. În spatele lor, Roman, Ramon, Alex, Madok și Klaus stăteau unul lângă altul privindu-mă sfidător.
Era imposibil.
Edem se uita pierdut la mine, însă o urmă de durere îi traversă chipul, însă fu înlocuit imediat de o ură de nedescris.
Ochii lui albaștri ca de safir se preschimbară într-un roșu sângeriu, începând să mârâie și să vină spre mine amenințător.
Ceilalți îi urmară exemplul, apropiându-se și ei din ce în ce mai mult de mine, fiind gata să sară pe mine și să mă sfâșie.
Cu inima înghețată de spaimă și cu nici o scăpare din acest cerc mortal, m-am lăsat pe spate, căzând în valurile învolburate ale pârâului.
Totul în jurul meu devenise întunecat, iar singura rază de lumină ce mi se așternea în fața ochilor, începea să-și piardă din intensitate până ce dispăru cu totul.
Închizându-mi ochii, am lăsat să-mi iasă tot aerul din plămâni, lăsând loc stropilor de apă să-mi inunde corpul, eu căzând într-un abis nesfârșit.
Aici a luat sfârșit totul...
Copilăria mea...
Prezentul meu...
Viitorul meu...
Viața mea...