Bucureşti 2016
În cameră domnea întunericul. Friedrich Nietzsche a spus că dacă te uiți mult timp în abis, abisul îşi va intoarce fața hidoasă spre tine, străpungându-ți ca o lamă ascuțită sufletul. Oare dădu-se mâna şi el cu întunericul? Şi dacă da, cum reuşise să scape de strânsoarea nemiloasă a acestuia? Probabil nu va găsi niciodată răspunsul la aceste întrebări fără sens pentru Mihai, care clipi repede de câteva ori când ochii începuseră să îl usture de la lumina slabă a telefonului. Citise până ochii îi lacrimară. Lăsă aparatul să cadă pe pat, într-un minut camera devenise neagră. Jaluzelele erau trase şi în casă domnea tăcerea. Şi cu toate acestea simțea mai mult ca niciodată funiile prezentului strângându-i trupul şi încarcerându-l în coconul format de frânghii. Doar că nu era un înveliş protector care pregăteşte viermele pentru metamorfoză, ci unul care îl asfixia încetul cu încetul pânâ s-ar prăbuşi ca o marionetă spartă la picioarele .. cui? A lui Hazan? "Niciodată!!"
Pupilele i se măriră încercând să străpungă întenericul, dar nereuşind aprinse lumina. Cu gândurile îndreptându-se spre jurnal, îşi muşcă buza până simți gustul metalic al sângelui, Alexandra era moartă! Dacă tot ce citise era adevărat înseamnă că secole întregi îi despărțea, ea dormind acum sub pământ cine ştie unde. Oare unde îi era mormântul? Numai pomenirea acestui cuvânt îi producea greață. Acum zece ani fusese cu el, pregătindu-se pentru nuntă, ca apoi să dispară apărând nu într-un bordel sau cine ştie unde ci într-un alt secol!! Într-un harem, numele ei fiind strâns legat de marele vizir: Kemal Kiral. Cum putea să facă față la toate aceste senzații care îi devorau inima: gelozie, neputință, ură, frică, încordare şi nervozitate? Cum putea să îşi găsească pacea şi lumina când îi fuseseră furate făra milă de un destin nemilos? Acum.. " impropriu spus acum" gândi Mihai, Alex se afla față în față cu pericolul. Citise cu mare atenție cum temătoare îngenunchie în fața lui Gizeh. Gizeh care o umilise, o trase de păr şi o pălmuise! Strânse pumnii mânios. Dacă ar fi fost acolo ar fi aparat-o, corpul i s-ar fi transformat în scut nepăsându-i câte lovituri ar fi primit în locul ei şi s-ar fi luptat cu toți ca să o salveze. Lacrimile disperarii îi inundară ochii, funiile invizibile simțindu-le iar, ar fi dat orice ca să ajungă în lumea ei...dar timpul în loc să îl ajute, îl blestemă să fie doar un simplu spectator în viața ei. Singura legatură dintre ei doi fiind acum un jurnal!
Trase adânc aer în piept. Să stea aici şi să despice firul în patru nu avea nici un sens! Cu puținul timp la dispoziție trebuia să rezolve o grămadă de probleme: Mara, firma şi Cati, jurnalul putea să mai aştepte un pic.
Îşi făcu din nou repede un duş, se îmbracă într-un costum Gucci închis la culoare, cu pantofi negri de piele şi ceas Rolex. Îşi trecu o mână prin păr, părăsind hotărât apartamentul, lăsând-o pe Cati să doarmă pe fotoliu. Dar cum păşi afară pe uşă îl întâlni spre groaza lui pe Petru. Era un bărtbat mic de statură, cu mustață şi un mare băutor de bere, dar activitatea lui preferată era spionarea vecinilor. Aşa că toată lumea când îl zăreau îl evitau, aşa cum încercă fără succes şi Mihai.
- Bună dimineața vecine, dădură mâna, ce surpriză. Mi-a spus doamna Matilda că ai fost plecat cu afaceri în Turcia.
Zărneanu scraşni din dinți cu putere, da şi ea era o batrană de 70 de ani la fel de bârfitoare ca şi individul din fața lui. Făceau perechea perfectă: ea era urechea şi el limba, iar creierul le lipsea cu desăvărşire. Fu cât pe cât să înjure, dar se abținu. Putea să pună pariu că se uitase încontinuu pe vizor ca să vadă când iese din casă, ca să aibă ce cleveti o zi întregă.
- Îhî, scuză-mă...
Fu imediat întrerupt.
- Vecine, ce bine că te-ai întors, pentru că vroiam să te întreb dacă nu o laşi mâine pe Mara cu Ana, fetița mea, la teatru de păpuşi. Nu am mai văzut-o de câteva zile. E bolnavă?
- Nuuu, mârâi Mihai. Acum scuză-mă...
- Valeu, dar ce ai pățit la mână!?
- Un mic accident. O zi bună!
Dar nu îl lasă să facă nici un pas că îi zise:
- Un minut!
" Îl omor!!!"
- Un minut, ar trebui să îmi fac griji? Ieri seara am văzut plecând din casă de la tine cei de la gaz. E totul ok? Trebuie să îi chem şi eu?
Zărneanu se încruntă. " Cei de la gaz?" se miră.
- Când s-a întâmplat asta? Întrebă interesat.
- Păi în jur de 6 după-amiaza.
Păli, pentru că ştia sigur că nu fusese nimeni acasă. Cati..la amant probabil, iar el ajunsese acasă după 10 seara..Încercă să se stăpânească şi să pară degajat când răspunse.
- Aaa da, mi-a zis ceva Cati. Nimic serios, ştii cum sunt femeile prostuțe. A ars nişte cartofi, s-a speriat de fum şi i-a chemat pe aştia de la gaz. Deşi.. dar na aşa sunt femeile, lipsea bărbatul din casă..cocoşul.
Petru râse.
- Aşa e şi nevastă mea.
- Trebuie să plec!
Dadură din nou mână.
- Întreab-o pe Mara!
Dar Mihai nu îl mai auzi îndreptându-se grăbit cu inima bubuid spre ieşirea din bloc.
Constantinopol 1612
"Stăteam cu genunchii osoşi pe cimentul rece şi mă uitam înspăimântată la corpul din fața mea. Gizeh era palidă, cu mâinile pe lângă trup. Părea firavă, ca un bibelou ciobit...căzuse precum un pion zdrobit de o piesă mai puternică. Cine îi răpise suflul, un turn, un cal, sau chiar regina? Purta o mantie violetă, culoarea o prindea bine punându-i în evidență pielea sidefată. Îi îndepărtasem gluga, nu ştiu de unde venea tot acest curaj, dar nu putea să fug ca o laşă. Am dus mâna tremurândă la gură când am realizat că nu respiră. Înainte, când erai Alexandra ai fi ştiut să o salvezi...dar eşti Alexandra! țipa ca un nebun interiorul meu. Când fusesem la liceu făcusem un curs de prim ajutor la îndemnul mamei. Învățasem imediat, dar uitându-mă la Gizeh nu ştiam ce să fac. Oboseala îşi spusese cuvântul: nopțile nedormite, mâncatul pe fugă, teama de bătaie, frica mă facuseră să uit ce sunt şi cine sunt. Mă transformaseră într-un mic gnom sperios cu mintea pietrificată.
Chiar sunt Alexandra? Cred că în astfel de momente se trezeşte ființa care deține ultima fărâmă de putere, poțiunea magică. Pentru că imediat am respirat adânc de câteva ori şi m-am aplecat să îi fac respirație gură la gură. Buzele îi erau reci, dar nu m-am lăsat. I-am pus o mână pe frunte şi i-am ridicat bărbia, ca să îi eliberez căile respiratorii. Apoi i-am prins nările şi i-am facut din nou respirație artificială, iar de data asta am combinat-o cu masajul cardiac. Am repetat procedura de câteva ori, rugându-mă în gând ca Dumnezeu să facă o minune şi să o salveze. Da, se purtase cu mine groaznic! Dar..nu merita să moară. Nu aşa!! În ciuda poziției din harem: nu era o femeie bătrănă, ci una frumoasă care avea toată viața înainte. Mi se părea nedrept să se stingă aşa ca o lumânare. Iar când crezusem că totul se sfârşise petru ea, revenise la viață deschizând ochii şi tuşind puternic. Eu, Alexandra devenită Leyla cum mă numeau toți o salvasem pe Gizeh!"
( Din jurnalul Alexandrei)
Plămânii îi ardeau, incercând parcă cu o mână nevăzută să ia cât mai mult aer posibil. Gâtul o durea şi nu se putea mişca, iar privirea îi era înțețoşată. Ce se întâmplase? Încercă să îşi amintească, dar totul se învârtea în jurul ei. Era slabită, iar arsura din piept incă nu disparuse. Clipi, observă o umbră, simți caldură. Căldura unui corp lângă ea. Nu era singură!!
Gizeh era într-adevăr îngrozită. Cineva dorise să o omoare, nu e de mirare cu atâția duşmani. Închise ochii pentru că lumina slabă de la felinarul micuț îi făcea rău. Dar când îi deschise o văzu: era fata aceea, se strădui să îşi amintească...Leyla. Oare ea? Alungă repede acest gând, fusese un barbat. Imagini ii reveniră brusc in minte şi în ciuda durerii atroce pe care o simțea reuşi să îşi înfrângă tremorul. Nu degeaba ajunsese Prima Sefă a Odaliscelor, trecuse prin multe încercări una mai cruntă ca alta. Şi stia din experință că lovitura din aceasta noapte fusese una de maestru. Barbatul care o sugrumase nu fusese un incepator, ci unul obisnuit sa ucida. Doar ca nu avusese timp sa termine treaba pentru ca.. un tipat o salvase. Deschise din nou brusc ochii si o privi din nou. Arăta ca o umbră, îşi pierduse strălucirea cu care venise în harem. Aşa se întampla cu majoritatea fetelor care intrau în serviciul sultanului. Fuseseră cumpărate pentru muncă şi atât! Puține erau cele care ajungeau la o vârsta înaintată sau care înaintau în ierarhie. Reuşeau doar cele care învățau imediat cine e stăpânul, cui să slujească, cu cine să se alieze şi pe cine să trădeze folosind toate mijloacele de la minciunaă şi înşelătorie până la.. crimă. Dar tânăra din fața ei nu avea nici o şansă. Dar ce cauta aici? Şirul gândirilor îi fusese întrerupt de glasurile femeilor ingrijorate. Auziseră țipătul probabil. Giseh vru să se ridice, dar nu putu. Fata îi spusese ceva, dar nu înțelesese, vru să vorbească, dar din gât nu îi ieşi decât nişte sunete distorsionate. Atunci cu o voința de nedescris o prinse de mână şi îi arată cu ochii că trebuie să fugă şi se ascundă. Nu trebuia să fie gasită lânga ea, altfel ghearele morții o vor înşfăca imediat. Efortul o slăbise, iar privirea i se ințețoşă din nou până căzu într-un somn adanc. Leşinase!!
" Leşinase! Groaza pusese iar stăpănire pe mine auzind vocile care se îndreptau spre noi. Ce vor face cu mine dacă mă vor găsi aici? Cine îmi va veni în ajutor? Nimeni! Întelesesem semnele disperate a lui Gizeh, dorise să fug. Şi avea dreptate, dacă mă vor găsi am să devin țapul ispăşitor şi voi plăti toate cioburile sparte!!
Şansa ca Gizeh să nu supraviețuiască era foarte mare şi cum aş fi putut demostra că nu eu făcusem toate acestea? Cum să răspund la întrebarea: " Ce căutai pe hol noaptea?" Mai ales că nu era holul de lângă dormitorul meu. Cum puteam să răspund fără să o dau în vileag pe Şefa Dornitoarelor, care îmi dăduse scrisoarea secretă? Aveam să mor dacă nu fugeam şi asta repede!! Cu inima cât un purice m-am îndreptat spre colțul cel mai întunecos. Felinarele se apropiau. Am stat lipită de zid cu fruntea plină de broboane de sudoare până interiorul mi-a zis: Gata, fugi!! Nu ştiam foarte bine drumul, dar instinctul m-a îndrumat corect. Eram sigură că era deja dimineața, dar dormitorul ...dormea. Uşa rămăsese întredeschisă aşa cum o lăsasem. Nu ştiam cât era ceasul, dar ajunsesem la timp. M-am aşezat tremurând ca varga pe salteaua devenitală deodată dragă. Mă simțeam în siguranta, reuşisem! Nu am închis un ochi toată noaptea. Aşteptând ca în orice moment să fiu chemată şi acuzată. O întrebare nu îmi dădea pace: Oare ce se întâmplase cu Gizeh? "
( Din jurnalul Alexandrei)