Constantinopol 1612
+18 Conține scene sexuale
În palatul sultanului, pe un coridor lăturalnic vorbeau în mare șoaptă marele vizir Kemal Kiral cu unul dintre ai lui spioni. Kemal era îmbrăcat într-o tunica albastră brodata cu fire de aur, care reprezentau diversele raulete din tărâmul lui natal, iar pantalonul alb era prins într-o curea împletită în piele și aur. Când avea 7 ani fusese rapit din sat de dușmanii tatălui lui și vândut ca sclav unui boier. Dar cum era născut sub o stea norocoasă, cumparatorul inimos, avusese nevoie de un sprijin. Îl tratase ca pe copilul lui, mai târziu recunoscandu-l ca fiu. Ceea ce nu era adevarat, dar nimeni nu știa acest lucru. Cei care îl rapisera erau morți de mult, murdarind și mai tare pământul prin pacatele lor...iar parintii lui adevarati încă îi mai purtau doliu în suflet. Tunica era o reproducere a ceea ce purtase în acea zi macabră, când destinele lor s-au despărțit fără cale de intoarcere. Nu putuse să uite niciodată cântecul mamei când matura veranda casei sau mirosul de pâine de abia scoasă din cuptorul improvizat. Aflase mai tarziu că mai avuseseră copii, doi băieți și o fată, dar mama lui dulce încă îl mai plângea. I-a scutit de taxe și i-a ajutat in anonimat, iar haina purtată si iar purtată îi reamintea obârșia: de unde a plecat și ce a ajuns. Un fiu de oier ajuns printr-un joc al sorții un fiu de boier!
Kemal asculta cu atenție cuvintele slujitorului său și privea încruntat scrisoarea.
- Pașa, răvașul e real. Am verficat!
Stătea scris negru pe alb cum fusese atacat în pădure. Trădătoarea, macinata de răzbunare, recunoaștea cum trăsese cu arcul cu unicul scop de a-l doborî, atunci cand pașii îl purtara departe de ai lui. Nu îi dispăruse încă din minte: imaginea cu el sângerând pe iarba rece, cu puterile parasindu-l... rămânând doar o bucată inerta de carne. O zi normală, care se dovedise fatală, dacă până și boierul care-l însoțise la vânătoare se albise ca varul când ochii îngroziți întâlnira petele mari, ruginii. Se nimerise deodată singur, iar săgeată otrăvită îi strapunse adânc umărul, fără să țină cont că era la un pas de a fura o viata umană. Allah, scapase doar din mila devină! Nici in cele mai negre bătălii nu zăcuse inconștient atâtea zile, ca apoi vocile mladioase și plansetele silențioase să îl trezească din infern. Rugaciunile kadanelor îngenuncheate lângă pat, îl trasesera din neant. Moartea îi dăduse târcoale, dar el o învinsese. Dușmanul nu biruise, iar acum ținea în mână dovada!
Servitorul continuă:
- Scrisoarea era ascunsă în holul din nordul haremului, unde sunt camerele kadanelor principale.
- Unde mai exact? Întrebă vizirul
- În zidul clădirii. A trebuit să îndepărtez a 5 cărămidă de pe rândul 3 de jos al peretului stâng.
- Cum ai aflat, cine îți e informatorul?
- Într-o seara friguroasă, când ceața îngândurata se lăsa peste Bosforul adormit, am auzit două femei sosotind. Parcă nici gaza cea sâcâitoare nu îndrăznea să zboare, aveai impresia că până și zidurile reci își mușcă buzele împietrite de frica să nu facă un zgomot. Pașa, vorbeau de un secret! Spuneau că...
- Secrete bine păzite, spuse pe la colțuri ca să fie auzite, îl întrerupse Kemal.
Apoi, tăcerea păși desculță printre cei doi, uitandu-se mirată când la unul când la celalat. Vizirul: un barbat înalt de 1.92m, cu barba în formă de cioc, cu sprâncenele stufoase unite de cât de încruntat era. Ochii îi straluceau ca rubinele și safirele de pe degete. Pe când, slujitorul stătea cu capul plecat uitandu-se umil la încălțămintea uzată. Dacă hainele vizirului străluceau de frumusețe, ale lui urlau de cât de ponosite erau. Brâul de mătase mov era ros pe la margine, iar culoarea cam ștearsă. Opincile din picioare erau din piele cu cârpă groasă și nu croite numai din piele fină ca a lui Kemal, menite să nu zgârie piciorul, iar pasul să fie cât mai ușor. Servitorul nu îndrăznea să i se uite in ochi, fiind conștient de furia lui crescândă, dar spera la macar doua galneni pentru informația adusa.
- Vreau să fie urmărită ca și cum ar fi mereu în fața mea: unde o pot auzi și vedea, continuă vizirul. Iar la semnalul meu, va fie grabnic dusă în fața lui Allah cel Sfânt și Glorios, unde va fi judecată și poate condamnata să ardă veșnic!!! Dar datoria voastră, e să o trimiteți sigur în această luminată împărăție. Dacă dai gres, îi vei lua locul cu sigurata... dar nu numai tu, ci și familia ta!
În timp ce Kemal punea în mâna slujitorului cele două monede de aur care în urma celor auzite numai erau așa dorite... Alexandra, devenită de curând Leyla, stătea stană de piatră în fața așa zisei Bucatarii de Sud a Odaliscelor.
" Îmi aduc bine aminte, cât de pietrificata fusesem. Picioarele nu mă mai ascultau, iar ochii mi se făcură cât cepele la cât de uimită și șocată eram. Aveam în fața mea una dintre bucătăriile palatului. Respirația mi se intetise la vederea imenselor cazane. Dar ceea ce îmi atrasese prima dată atenția fusese mirosul greu de mâncare și vocea groasă a bucataresei șefe, Jasmine, deși în comparație cu glasul era foarte uscativa, cu un nas pistruiat și coroiat. Într-un cuvânt inlemnisem! Și aveam să aflu mai târziu că pe cât de urâtă pe atât de meschina și haină era. "
( Din Jurnalul Alexandrei)
În fața Leylei( n.a: Am să o numesc pe Alexandra, Leyla de acum înainte) se afla o cameră, care te înspăimânta prin măreția ei. De cum intrai puteai observa foarte bine cele 6 cazane pe foc, aflate lângă perete, la o distanță de 1 metru una de cealaltă. Ele erau cuibărite în scobituri perfect dreptughiulare, care protejau servitoarele de eventuale întâlniri nedorite cu flacăra jucăușă.
În mijlocul camerei se aflau 2 mese unde se gătea, despărțite de un suport înalt unde atârnau diverse mirodenii uscate sau proaspete. Cum întorceai capul se putea vedea ușa care dădea spre grădina bucătăriei. Dacă te uiteai atent, se zăreai răsadurile de legume în partea dreaptă, iar în stânga 10 rânduri a câte 5 metri cu pomi fructiferi dintre care: meri, peri, cireși, caisi, piersici etc. Iar în spate auzeai râul, care datorită generozității lui, aproviziona cu apă partea de sud a odaliscelor: bucătăriile și hammam-urile.
Zgomotul și zumzetul din încăpere o trezi din șoc pe Leyla.
" Nu știu cum aș putea denumi senzația pe care o simțisem atunci. Mi se parea că ceva nu se potrivea, ceva lipsea, dar ce? Fusesem trimisă să gătesc, vasele mari de aramă mă înconjurau parcă sufocandu-ma cu aburul lor dens. În stânga, Jasmine țipa la bietele tinere transpirate. Curgeau apa de pe ele, era o atmosferă inabusitoare. Nu m-ar fi mirat dacă aerul ar fi fost de vânzare. Spre surprinderea mea ferestrele erau libere, fără zabrele, lăsând lumina să treacă nestingherita prin ele, alinand sărmanele noastre suflete. În numar de 10, jumatate erau deschise, probabil datorită mirosului și a căldurii de nesuportat. La scurt timp, fără sa mi se spună ce trebuie să fac, m-am aflat în fața unei mese de lemn zgâriate, cu alte două colege lângă mine, unde mi-au fost aruncate 2 pești mari și vii! Am realizat cu groază că se așteptau să îi omor, să îi curăț și să îi filez. Cum nu aveam să fac așa ceva, pentru că gătitul și cu mine am fost mereu dușmani, m-am trezit cu prima mea pedeapsă: cinci lovituri la palme cu rigla de lemn. Ca apoi, cu ochii în lacrimi, să fiu pusă din nou față în față cu peștii"
( Din Jurnalul Alexandrei)
Seara, Leyla înfrigurata plângea. Prima zi fusese un coșmar. Dimineața o trasera de păr și o ogligasera să renunțe la identitate, iar pe parcursul zilei linia maronie mai facu contact cu pilea-i sensibila încă de câteva ori. De abia mai putea să mai închidă pumnii. Palmele roșiatice o ardeau. Rasaritul o prinse în pat, iar șefa dormitoarelor mai mai să o omoare nu altceva. Înfuriata o trimisese în sala educarii, numită de odalisce sala lacrimilor, pentru că o dată ajunse acolo știau sigur că: durerea surâzătoare le va ieși în întâmpinare. Iar Leyla în ziua aceea cunoscu ce înseamnă leșinul produs de bataia la tălpi.
" În primele două săptămâni am învățat că dacă doresc să supravietuiesc în această lume crudă va trebui: să tac, să mă prefac că nu vad ororile și nedreptățile din jur, iar nu-ul să nu existe în al meu vocabular. Cu alte cuvinte am devenit o umbră printre morminte. De ce folosesc acest cuvânt: " morminte" pentru că aveam impresia și inca o mai am, că o parte din mine trăiește într-un-un cimitir lângă persoanele dragi. M-au înjunghiat încă de la început, dorind sa îmi distrugă personalitatea, transformandu-ma într-un robot!! Dar nu asta înseamnă până la urmă o sclavă? Voința e ucisa, drepturile îți sunt furate, iar mintea îți e încătușata?
Apoi la rând urmau Mama, Cati, Mihai, bineînțeles și tata, prietenele mele.. traiam cu impresia strana că sunt morți. Mă înspăimânta sentimentul, dar el devenea din ce în ce mai puternic punând stăpânire pe interiorul meu și ofilindu-mi o parte din inimă"
( Din Jurnalul Alexandrei)
Într-o zi, la o săptămâna și jumatate de la pășirea în harem...
" Am fost anunțata de Șefa dormitoarelor părții de Sud că am să rămân la bucatarie încă două săptămâni, deoarece aveau nevoie de personal... eu fiind de nelipsit! Ce minciună! Vestea m-a lovit ca un trăsnet, intristandu-ma brusc. M-am întrebat cum nasul bubos, nu i-a crescut precum a lui Pinocchio? Nu exista zi în care să nu fiu pedepsită sau ca Jasmine să nu mă jignească. Ce se întâmpla? Am dat din cap umilă și m-am îndepărtat repede spre caldarile goale. De la un timp, obișnuiam să aduc apa de la râu, pentru spălarea vaselor, preferam să fac orice numai să tai pești și găini nu!! Plus o întrebare nu îmi dădea pace și mă obseda: Unde erau electronicele? Lipseau! Dar de ce? Mă simțeam ca în evul mediu fără electricitate și internet. Nu deschisesem subiectul cu nimeni, de frică să nu fiu pălmuita, împinsă și bătută iar. Dar singura explicație care îmi veni în minte a fost că.. eram în lumea a treia sau mai bine zis a cincea. Într-un colț uitat parcă și de Dumnezeu!"
Trecuse aproape trei săptămâni de când Leyla se afla în haremul sultanului Ahmed I. Dimineata se trezea, ca un orologiu, la 2.30 am, pregătindu-se pentru venirea șefei dormitoarelor care deschidea încet ușa sculptată așteptând ca bucataresele să o urmeze imediat. Ritualul hammam-ului era ogligatoriu, iar după o oră Jasmine le informa ce feluri de mâncare aveau să prepare. Fetele erau împărțite în cinci echipe, iar de la un timp ei i se dădeau doar treburile cele mai grele, de exemplu: grija focului, cărarea lemnelor, tăierea și parlirea găinilor, curățarea peștelui și preparea cărnii de vițel. Într-un cuvânt făcea lucrurile cele mai murdare din bucătărie. Nici o odalisca nu dorea să fie în locul Leylei, majoritatea credeau că atrasese supararea supraveghetoarelor și o ocoleau. La masă mânca singură, devenise un paria ca Heba. Dar nu îi păsa, tot ce dorea era să mănânce cât mai repede ca să îi mai rămână 10 minute și să se uite un pic pe geam la fluturii multicolori. Aripile lor catifelate o energizau. Tânjea să fie scăldata de soare. Din pacate, nu avea timp când cara gălețile cu apa și nici nu dorea să se gândească la durerea continuă de picioare și spate. I se unflasera gambele. Când termina cu treburile zilnice, trenuia să se îndrepte spre clasa profesorului de arabă. Araba era grea, iar temele cumplite. De multe ori adormise la ore, puterile parasind-o, dar nu primise înțelegere ci scrierea alfabetului arab până la epuizare. Nici nu mai știa de când nu mai dormise bine. Slăbise, grijile o înăsprira, zâmbetul o părăsise, iar lacrimile o vizitau zilnic.
În timp ce stătea întinsă în pat, simțind răcoarea cimentului, Kemal privea în gol îngândurat. Mâine seară Gizeh va muri la ordinul lui. Un sacrificiu esențial pentru atragerea în capcană a dușmanului și apoi uciderea lui fără mila. Se afla în mijlocului unei conspirații serioase. Falsificasera scrisul lui Gizeh, un fals perfect. Ar fi crezut toată această mascarada, dacă nu ar fi știut cu siguranță că ea era un foarte prost țintaș. Iar cel care îl ochise era un profesionist. Fusese angajat să ucidă. Dar de cine? Îi va lăsa să creadă că a mușcat momeala, ca să lase garda jos. Iar când o vor face el va fi pregatit să atace. Iar lovitura lui va fi zdruncinatoare.
Își duse mâna absent la bărbie. Gizeh..de ce o alesesera pe ea? Poate pentru că era mâna dreaptă a lui Kosem? Kadana îl vroia viu, nu mort. Avea nevoie de protecția lui, acum că sultanul era grav bolnav și țintuit de o săptămână în pat. Gizeh... Prima Șefă a odaliscelor... o fata simplă, care a luptat din greu să ajungă cineva în harem. A ucis? Cu siguranță! A mințit, furat și înșelat pentru marile kadane? Foarte probabil!
" În harem ca sa ajungi sus mâinile trebuie sa îți fie pătate cu sânge, inocenții ajung repede în sac, plutind pe marea Marmara" gândi cu voce tare vizirul.
" Mă întreb dacă nu vor să te lichideze pentru că i-ai suparat. Așa împușcă doi iepuri dintr-o dată: tu și eu! Din păcate tu ai să mori mâine, iar eu drept mulțumire am să îți aduc flori în dar. Am să îți umplu costiugul cu flori ca sa nu duci lipsa pe lumea cealaltă! Îmi pare rau, dar nu am ce sa fac! Iartă-mă Gizeh, Iartă-mă!"
Își trecu mâna agitat prin păr. Era tensionat și avea sa se întâlnească cu un inalt demnitar peste o ora. Noaptea era cea mai bună ascunzătoare a întâlnirilor tainice. Trebuia să para calm și sigur pe el, altfel va sfârși mâncare la lei. Și erau destui care ii doreau carnea, așa putreda cum era.
Avea nevoie de o kadana. Oarecare, nu conta. Hatice era gravidă, ar supara-o dacă ar chema-o doar pentru 10 minute, o împreunare rapidă și gata. Zâmbi, purta din nou copilul lui în pântec, maine îi va trimite un colier cu diamante ca să știe ca se gândește la ea. Dar acum, avea nevoie de o femeie. Una care nu ar fi așa scandalizata de ce avea să se întâmple. Gata, trase de șnurul arămiu. Lângă pat, ca un buchet de flori atârnau 31 de fire de diferite culori. Ele reprezentau kadanele vizirului. Cum le atingea, un clopotel de aur suna în camera tinerelor avertizandu-le că sunt dorite imediat în camera lui.
Se auzi o bătaie discretă în ușă. Intră o siluetă subtirica îmbrăcata doar în voal. Sânii abia i se intrezareau, iar sfârcurile maronii îl chemau ca să îi muște. Părul îi era liber, ochii priveau spre covor, iar mâinile micuțe erau duse la spate. Prin fusta, i se vedeau picioarele și bijuteria pe care i-o dăduse ultima dată, prinsă delicat de picior. Fără să îi spună nimic, o aruncă pe pat rupandu-i fusta în două. Inima fetei bătea mai repede ca oricând, o mai folosise așa, dar era fericită că tot pe ea o chemase. Nici nu termina bine gândul, că îl simți în ea mișcându-se puternic. O deranja, dar nu arătă. Sunete păreau de plăcere și nu de durere. Pieptul îi era strivit de așternutul din matase, iar părul îi era tras de pumnul stăpânului, care o penetra neîncetat ca un taur. Cum începuse așa și se sfârșise, adică repede. Kemal căzu un moment peste ea, epuizat. Apoi întinzând mâna, luă câteva monede de aur din sertar pe care le lăsă să alunece printre degetele lui în parul kadanei blonde, ultima fiind de argint și reprezentand cea mai mare comoara: posibilitatea de a-și păstra camera iubita până la concursul viitor. Kiral se juca frecvent cu femeile lui, mergea pe principiu: darurile castigate sunt cele mai apreciate, iar ele trebuiau mereu sa lupte pentru camerile si cadourile lor. Cum le primeau așa le și puteau pierde... într-un minut! Singura scutite de acest tratament era Hatice: mama băieților lui şi Kaplan ( n.a kaplan= tigru în turcă).
Kadana se ridica și ieși, cu capul plecat, repede din camera, lăsându-l pe vizir relaxat.
A doua zi, Leyla toca roșiile pregatindu-le pentru menemen ( n.a menemenul este omleta tradițională turcească) când șefa dormitoarelor o chemă la ea. Stergandu-se de sort, o urma supusă.
- Nu vreau să pui întrebări, ci doar sa faci ce îți spun și să nu vorbești cu nimeni! Dacă ma asculți, am să am grija sa fii transferata la spalatul pe jos, unde munca e mult mai usoara. Și dacă ești ascultătoare ai să ramai unde iti va placea tie cel mai mult. Dar dacă nu, zilele tale sunt numarate.
Leyla trase adânc aer în piept.
- Tot ce trebuie sa faci e sa pui această
scrisoare în locul indicat de mine. Accepți?
Dupa tratamentul inuman la care fusese supusă în ultimele săptămâni nu îi rămase decat cuvantul da. Era în stare să facă orice ca sa își schimbe prezentul, iar spălatul pe jos era o muncă minunată pe lângă bucătărie!
Dădu umilă din cap.
- Bun, în noaptea aceasta, când torțele vor fi stinse ai să te duci în Hammam-ul al doilea cel care face legătura cu partea de vest. Iar lângă bazinul albastru: jos, în partea dreaptă, mozaicul se poate îndepărta. Acolo ai să pui scrisoarea. Nu o deschizi și nici nu vei întreba nimic pe nimeni! Apoi te culci. Am să las ușa întredeschisa, ca să nu scârțâie! Ai înțeles?
-Da!
Luase scrisoarea, ascunzand-o, acceptase. Planul părea simplu, nu părea nimic complicat...