~CAPITOLUL 5 (I)~
~octombrie 2011
Gheaţa are o magie ce nu poate fi controlată... Stai! Gheaţă? De ce oare mă gândeam la gheaţă? Simţeam cum durerea de cap devine tot mai mare şi doar ea mă putea ajuta. Probabil de asta mă gândeam la substanţa rece. Ştiam că am fost jucată pe degete şi în ciuda gândului răcoros faţa mea ardea.
-Nu aveţi dreptul să faceţi asta! mă întorc cu faţa spre duşman revoltată.
-Deja am facut-o.
Ochii-i maroni aveau o sclipire aparte prin care parcă trimitea săgeţi usturătoare, iar buzele formau un zâmbet maliţios, ce dorea a-i aduce satisfacţia victoriei. Cele două complice din spatele ei păreau neputincioase şi confuze. După ce le-am zărit mai bine feţele mi-am dat seama că, de fapt, ele nu ştiau ce tocmai făcuseră. Despre cine e vorba? Desigur, Invi! Reuşea mereu să-i facă pe ceilalţi a crede că-i ajută, când în realitate totul era în ajutorul ei. Dacă Invi ţi-a făcut un bine şi totul e linişte în jur, ar fi bine să-ţi păzeşti spatele. Doar aşteaptă, vei observa mai târziu.
-Tu nu ai nimic de spus? îmi mut repede privirea spre cea din stânga vrăjmaşului, răţoindu-mă la ea.
-Ce e aşa rău? îi privesc uimită umerii cum se înalţă leneşi, semn a nepăsare şi privirea ce mă analiza fugar. Avea o asemenea indiferenţă în ea, încât îţi smulgeai părul din cap doar privind-o.
Am lăsat în vânt această dilemă a mea, ştiind că nu am cu cine să discut şi mi-am schimbat centrul de interes. Se pare că doar noua mea colegă de bancă era afectată de tot ce se întâmpla în jurul nostru. Doar noi două. Ba chiar, ea părea mult mai atinsă ca mine. Doar că se manifesta în modul tăcut.
Privea in faţă, la nimeni şi nimic, cu un calm extraordinar, rareori plimbându-şi mâna pe părul şaten-deschis ce bătea spre auriu. Ma şi imaginam mângâind spicele coapte de grâu atunci când mă pierdeam prin buclele sale dese. Începusem să mă holbez la ochii ei superbi, de un verde smarald, care păreau atât de adânci şi începusem să mă gândesc cum ar fi să mă ţintuiască cu privirea ei magică. Dar ea nu mă privi. Apoi, pupilele-mi curioase au alunecat la buzele mari, rozalii, însă m-am întors repede la ochii ce se închideau des, astfel punând în evidenţă genele lungi şi negre. Părea că visează de fiecare dată când închidea ochii şi uneori îmi era teamă că nu îi va mai deschide de teamă să nu o dezamăgească realitatea. Mi-am strecurat repede privirea în bancă pentru a nu observa studiul detaliat la care o supuneam.
Restul zilei a trecut fără alte incidente, dar seara încă ardeam cu gândul că am fost păcălită. ''Haidee, te roog.'' Nu mă putusem abţine să nu o privesc în ochii aceia rugători şi nici nu suportam ca cineva să se milogească de mine, aşa că am întors capul făcându-i semn să continue. ''Faceţi schimb de locuri doar pentru o zi''. Şi eu am picat în plasă. M-am mutat o bancă mai în faţă şi uite că prin ''votul mulţimii''- cele doua colege din spate- am rămas în prima bancă. Acum dar, îmi era teamă că privirile profesorilor vor fi aţintite spre mine. Şi mai auyisem că profa de mate stă mereu lângă elevii din prima bancă. Oh, va fi un chin!
Însă, înainte să mă pun la odihnă încă mă gândeam la acei ochi verzi. Eram curioasă ce putea ascunde noua mea colegă de bancă. Părea atât de calmă, de serioasă şi de misterioasă...
* * *
Am fost surpinsă să văd cum zilele se scurg atât de repede. Încă mă simţeam străină în noua lume prin care cu toţii trec. Şi nespus de singură. Mă întrebam cum de zboară timpul atât de graţios încât de-abia îl simt plecând, cum frunzele se risipesc şi magia culorilor sale se scufundă odată cu temuta cădere, dar mai ales, mă întrebam cum voi rezista eu în ceea ce numeau ei cea mai frumoasă parte a tinereţii. Deja nu-mi plăcea. Holul anost, gălăgia cu care nu mai eram obişnuită, ochi curioşi...
Cred ca mai degrabă îmi era frică. Nu ştiam la ce să mă aştept. Noua mea colegă de bancă, cea cu ochii verzi, Melisa, încă nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Nu înţelegeam de ce era aşa. Într-un fel mă simţeam vinovată. Pentru ce? Pentru nimic, de fapt. Însă chiar nu ştiam cum să creez o legătură, până la urmă eram colege de bancă, nu?
Colly, prima mea colegă de bancă, se simţea destul de bine acolo în spate. Toată lumea o invidia pentru că deţinea ''cel mai bun loc de copiat existent''. Nu mă plângeam de nimic, în fond fusese alegerea mea. Speram doar la o ameliorare a situaţiei. Şi avea să vină. Presimţeam asta.
-Tu nu înţelegi?
-Ce mai e de înţeles?
-Te crezi deştept tare!
-Nu mă cred, sunt!
-Hai mai las-o! M-am săturat să-ţi tot explic.
-Nu te pricepi la explicat, de aia...
-Tu să taci!
-Tac când vor muşchii mei.
-Nu serios? Apropo, ce mai cauţi pe aici?
-Nu plec când vrei tu!
-Bine, în cazul ăsta...Nu vreau să pleci. Te rog să mai rămâi chiar.
-Ba s-o crezi tu! Eu am zburat de aici.
Nu înţelegeam absolut nimic, însă nici nu dădeam importanţă. Liniştea clasei fusese tulburată de una din colege, probabil viitoare divă, şi un băiat ce părea cu 1-2 ani mai mare. Pe nimeni nu interesa de ce anume ţipaseră şi stricaseră pauza, dar reuşiseră să atragă o groază de priviri. La fel ca un leu la circ care rage pentru a-i mulţumi pe cei ce alcătuiesc publicul. Probabil cerşeau atenţie doar...
-Ştii... voiam să-ţi zic că...
Îmi îndrept atenţia către Melisa ce stătea liniştită- ca de obicei- alături de mine.
-Da?
-Mă gândeam doar...
-Bine, o scriu imediat.
-Dar nici nu ştii ce voiam să zic.
-Ba da.
-Ce anume?
O privesc cum îşi pune mâinile în şolduri şi mă priveşte curioasă. Mă blochez puţin, dar continui hotărâtă ceea ce începusem.
-Voiai să-ţi dau adresa mea ca să putem comunica.
-De fapt...
-Lasă, am eu creion. Uite aici.
Îmi scriu mulţumită adresa la sfârşitul caietului ei şi apoi îi afişez un zâmbet încrezător.
-Mulţumesc, însă...Adică da. Şi asta voiam,
-Şi asta? Mai e ceva?
-Voiam doar să te rog să facem schimb de locuri. Nu mă simt prea comod aici.
-Aaa...asta era. Da, desigur.
Mă ruşinez puţin şi probabil că obrajii mei prinseseră o nuanţă de rozaliu. Încercarea mea de a citi gânduri eşuase. Însă făcusem un lucru bun. Din ziua aceea eu şi Melisa începusem să ne înţelegem tot mai bine. Până am ajuns să fim prietene...
* * *
-Ce ochi frumoşi are...
-Cine anume?
-Nu ştiu sigur dacă sunt negri sau căprui, însă au o strălucire deosebită.
-Stai, despre cine vorbeşti?
-Vorbesc? Nu am zis nimic, Melisa!
-Serios? Şi cu ochii aceia ce era?
-Ce ochi? Oh, iar am zis-o cu voce tare...
-Tare ciudată mai eşti. Acum oftezi după nişte ochi care...
-Scuze Melisa, îmi dai voie să trec?
-Tu m-ai auzit măcar?
-Da, da... îţi arăt cum am făcut tema mai târziu. Promit!
-Dar... Bine, du-te.
Chiar spusesem asta? Am crezut că gândurile mele sunt mai silenţioase de atât. Am întors pentru o clipă capul şi am observat că ea încă mă privea ciudat. Şi pe bună dreptate! Ce mă apucase? Îmi îndrept paşii către un loc cunoscut şi încep să mă emoţionez fără motiv. Ajung în dreptul ultimei bănci şi caut în minte un subiect de discuţie.
-Bună, Ella! Ce faceţi?
-Heei! Cum e în faţă?
-E bine...
Îmi amintesc motivul pentru care mă aflam acolo şi îmi întorc capul. Îl privesc şi involuntar încep să zâmbesc. Desena. Creionul ce era mânuit cu repeziciune şi măiestrie transforma foaia albă într-o imagine plină de linii şi pete cenuşi. Uşor-uşor tabloul căpăta sens. El se concentra la ceea ce făcea şi accentua tot mai mult desenul, chinuind săracul creion. Nici nu-mi dădusem seama când încetasem să o ascult pe Ella. Acum doar îl priveam. Tricoul negru, puţin larg îi venea perfect. Mâinile aveau mişcări exacte, parcă premeditate, pe una din ele odihnindu-se două brăţări rătăcite. Fac un pas în faţă, uitând să-mi iau rămas-bun de la Ella, îl privesc din nou şi îmi fac curaj.
-Pot...?
Capul i se ridică uşor, mâna i se opreşte, iar privirea sa se izbeşte de a mea. Îngheţ. Mă priveşte şi aşteaptă nerăbdător să continui. Înghit în sec. Nu reuşesc să-mi amintesc ce voiam să zic, însă când în sfârşit reuşesc să ies din starea în care mă afundasem un alt fenomen miracuos mă întrerupe. Soneria. Timpul meu se sfârşise şi eu nu apucasem să fac nimic. Sau poate că da. I-am atras atenţia. M-a privit şi eu am reuşit să-l văd altfel decât de la spate. Îmi târăsc dezamăgită paşii către locul meu. Melisa vorbea din nou, dar eu nu reşeam să înţeleg ce spune. Eram pierdută din nou în propria-mi minte. Tot ce îmi doream era să pot face ca timpul să zboare doar ca să mă aflu din nou în acelaşi loc ziua următoare.
* * *
Devenise o rutină. Ori de câte ori aveam nevoie de o gură de aer mă duceam cu paşi timizi şi mărunţi în spatele clasei, unde contemplam. Desigur, eu spuneam că merg mereu pe acolo doar ca să vorbesc cu Ella, dar nici eu nu mă credeam. De fiecare dată ajungeam să mă pierd şi mă trezeam doar când Ella îmi atrăgea atenţia. Gata! De data asta trebuie să-i spun ceva. Orice. Aşa spuneam de înainte de fiecare pauză, înainte să ajung în faţa sa şi imediat după ce plecam descurajată.
-Ai văzut că tot aici ai ajuns?
El se întorsese, acordându-mi atenţie, sătul parcă să fie martor în mod indirect la discuţiie noastre. Acum ce trebuia să spun? Calmează-te, e un coleg obişnuit, doar nu o să se mute în altă parte dacă îl superi cu ceva.
-Ba nu stau aici. Nu ai văzut că sunt în faţă la fiecare oră?
-Nu am zis că stai aici, doar că faci naveta zi de zi.
Zâmbise. Probabil că observase bujorii ce-mi înfloriseră în obraji. Ah, şi ce zâmbet avea!
-Păi, pentru că-mi place să discut cu Ella.
-Ahaam.
Îl zăresc cum ridică o sprânceană suspicios şi mă întreb oare ştie mai mult?
-Apropo...
-S-a sunat. Hai, fugi la locul tău din faţă.
Nu iarăşi! Zâmbeşte. Din nou. Ceva era ciudat însă. Zâmbetul acela era diferit de al celorlalte persoane. Sau poate îl vedeam eu diferit.
-Hei, poţi să revi şi mâine, ok?
Bine, acum începuse să râdă, dar nu un râs deranjant. El ştia rutina mea, iar eu mă-nroşesc de-a binelea. Voi fi acolo. Îi promit tăcut aşezându-mă la locul meu.
Nu ştiu dacă din orgoliu sau din cauza timidităţii,rmătoare însă ziua următoare nu m-am mai prezentat la locul stabilit. Zilele următoare au trecut la fel de greu şi era chinuitor pentru mine. De ce-mi era teamă? Teamă? Nu. Nu-mi era teamă. Aveam un sentiment pe care cu greu reuşeam să-l recunosc, chiar şi mie insămi. Îmi doream să-i privesc ochii şi totuşi mă feream de ei. Îmi făceam curaj greu şi renunţam imediat ce zăream semne nesatisfăcătoare. Ce copilă sunt! Ce se întâmplă dacă merg acolo? Mă îndrept hotărâtă către acel loc părăsit de mine, dar cu aceeaşi magie, dorind ca tura asta să nu mai vin cu scuza că o caut pe Ella şi să vorbesc direct cu el.
-Bună! Uite că am revenit.
-Hmm... A durat ceva.
-Adică?
-Mă aşteptam să te întorci mai curând.
-Crezi că voi sunteţi singurii cu care pot să-mi petrec pauza?
Deşi aşa era, mă simţeam atacă chiar dacă fusese o simplă remarcă şi simţeam nevoia să reacţionez.
-N-am zis asta.
Off, ce e cu tine? De unde starea asta de nervi? Calmează-te sau pleacă! Îmi spuneam asta sperând să nu mai trag concluzii greşite şi să mă port frumos. Nu ştiu ce se întâmplase cu mine. Dacă acţionam aşa după doar două cuvinte rostite mă întrebam cum voi reuşi să port o conversaţie cu el. Mi-am impus din nou să-mi stăpânesc emoţiile inutile, chiar de părea o misiune imposibilă.
-Scuze...
-Nu-i nimic. Voiai să mă întrebi ceva?
-Ăăă...nu. De ce?
-Parcă voiai să îmi spui ceva acum câteva zile, dar ai uitat drumul până aici.
Zâmbetul său mă linişteşte şi parcă mă îndeamnă să fiu deschisă.
-Da! Mi-am amintit. Am văzut că desenezi.
-Mă spionezi?
Faptul că zâmbeşte continuu, când încrezător, când ironic, ridicând din când în când o sprânceană întrebător, mă intimidează. Cum putea fi atât de senin?
-Da... Adică, nu! rectific grăbită atunci când îmi dau seama ce tocmai spusesem.
-Deci? Care e?
-Cum să te spionez? Doar că stai tot timpul în bancă şi mă întrebam ce faci şi...am venit să văd. Desenai.
-Da, desenez. Sau cel puţin încerc.
-Pot să văd câteva desene?
-Sigur! Uite aici. Astea sunt făcute zilele astea. Am mai multe acasă, dar nu le car după mine.
-Poate le aduci odată.
-Dacă interesează pe cineva...
-Eu aş vrea să le văd.
-Ce părere ai despre astea?
Ţineam în mână trei foi A4, mai mult gri decât albe, cu nişte desene bine conturate în negru. La început, păreau nişte monştri luaţi dintr-un desene animat SF, interzis copiilor imaturi. Uitându-mă mai atentă am observat că, de fapt, desenele conţineau o parte din sufletul creatorului. Ele erau nişte trăiri interioare, nişte sentimente bine ascunse. Ori de câte ori le priveam găseam o nouă interpretare. Pentru unii erau respingătoare, dar eu găseam ceva frumos în ele. Poate pentru că ascundeau ceva, iar eu voiam să descopăr acest mister sau poate pentru că sunt făcute de el.
-Ce zici?
Mă cufundasem în taina nuanţelor de negru şi gri şi uitasem că eram aşteptată cu un răspuns. El îmi aştepta nerăbdător reacţia, ca un copil ce aşteaptă aprobarea părintelui, muşcându-şi din când în când unghiile.
-Sunt frumoase.
- Ai ezitat, semn că minţi sau că vrei să te scuzi într-un mod politicos.
-Ba nu! Chiar îmi plac.
-Serios? Nu pari genul care...
-Am spus că-mi plac. Au ceva aparte.
-Pentru că sunt făcute de mine.
Mândrul său surâs mă înmoaie, dar îmi revin la timp pentru a-i întoarce replica.
-Întotdeauna ai fost aşa modest?
Dau să plec, însă mă gândesc să mai arunc o privire.
-Să le aduci şi pe celelalte, bine?
-Ok. Mersi!
Mă întorc mulţumită şi mândră de mine, dar nu înainte de a-i mai vedea încă o dată zâmbetul miraculos şi ochii sublimi. Uite că nu a fost chiar aşa de greu.
Din ziua aceea am început să fac bătătură pe drumul de la banca mea la a lui. Îl priveam cum desenează, îi comentam unele schiţe, râdeam din nimicuri şi povesteam banalităţi. Era o companie plăcută şi îmi plăcea să petrec timpul cu el. Îmi dădea încredere în mine şi mă încuraja când aveam mai mare nevoie. Speram să ajungem să fim prieteni buni.