~CAPITOLUL 4 (II)~
~26 decembrie 2012
Timpul trece parca prea incet si am impresia ca nu mai ajungem odata. Rotile ce gonesc tot mai obosite imi par lente, iar stalpii se perinda pe langa geamuri ca niste fotomodele somnoroase. Chipul surorii mele se reflecta in geamul usor inghetat pe margini, ochii miscandu-i-se cu repeziciune de a o cladire la alta.
-Am vazut trei! Trei pana acum! Exclama ea, glasul rasunand pana in fata.
-Uite inca unu!
Degetelul fratiorului meu se lipeste imediat de geamul opus lui si odata cu acesta isi face loc si nasucu-i micut. Acesta era jocul lor preferat. In fiecare iarna in care ne vizitam bunicul singuratic, cei doi se intreceau in gasirea mosului. Odata luam si eu parte la bucuria lor, dar asta a fost de mult. Crescusem. Imi placea sa fiu cea mare si serioasa, insa uneori parca mi-era dor sa ma prostesc alaturi de cei mici. Vedeai un biet chip de Mos Craciun lipit pe geamul unui magazin, un altul atarnand pe un balcon imbarligat intr-o scara subreda, o statueta in miniatura si cate si mai cate feluri de a-l agata. In fiecare an creste numarul mosilor, spre entuziasmul celor doi.
Ma scufund iar in linistea gandurilor mele si privesc in fata. Totul e la fel. Drumul intins e acoperit de o zapada murdara, campurile de alaturi sunt niste oceane mari, albe, iar copacii...goi. Masina incetineste putin si tata vireaza cu atentie la stanga. Mereu e precaut cand intalneste aceasta curba. Imi intind capul peste cel al soferului si caut ceva care sa-mi aminteasca de ce face asta. Uite-o! Tot acolo e. Si tot stramba...
Masina se roteste nebuneste ca in unul din filmele de actiune, rotile aluneca ingrozitor, imaginea devine neclara si...Buff! Intram direct in ceva. Ce anume? Inca nu stiam. Uimirea si sperietura sunt atat de puternice incat pentru o clipa am crezut ca am tresarit din mijocul unui cosmar. Imi amintesc ca tata ne-a dat jos pe toti, iar mama ne-a dus grijuie in casa unor oameni primitori. Eram derutata. O femeie draguta ne servea cu prajituri, iar mama construia traiectorii invizibie pe covor.
Teava de care ne busisem cu ani in urma, intr-o escapada la bunici, era tot acolo amintindu-mi mereu ce s-a intamplat. Totul s-a rezolvat in final, dar am ramas cu frica in piept de fiecare data cand traversam coltul.
Am trecut si de lungul sir de plopi ce stau insirati pe de o parte si de alta a soselei ca niste soldati devotati. In cele din urma isi aminteste cel din spatele volanuui ca a uitat sa dea drumul colindelor ce aveau rolul de a umple masina si apasa butoanele unul cate unul incheind tirania nemiloasei taceri. Degetele mele subtiri se invart pe rotita de deasupra casetofonului incercand sa gaseasca un volum acceptabil, imediat ce cantecele incep.
-Tati, stii ca noi ne oprim la Natty, da?
-Nu veniti la bunica-tu?
-Ba da, dar...mai incolo.
-Bine, eu va astept la deal. Sa nu stati prea mult, totusi.
Nici nu mi-am dat seama cand ajunsesem in fata unui gard albastru, cu porti mari de fier. Tata opreste brusc si ne face semn cu mana spre portbagaj.
-Sa nu uitati de cadouri.
Masina lasa sa iasa un fum albicios in spate, iar apoi se indeparteaza accelerand treptat. Stateam pe marginea drumului si ma uitam la cele doua surori ale mele nestiind daca sa indraznesc sa deschid poarta unchiului Pusca sau nu.
-Hai sa o sunam pe Natty mai bine, imi spune Luiza citindu-mi gandurile si nedumerirea pe fata. Formez numarul, dar nu apuc sa apelez ca vad o fata putin mai scunda ca mine, cu par cret, lejer, maro si un zambet imens.
-A! Ati venit! Spune gazda iesind pe poarta in timp ce topaia vesel. Aceasta era Natty. Mereu visatoare si zambitoare, sociabila si o companie placuta.
Stia ca vom veni. Mereu venim de ziua ei. In fiecare an. Ne conduce deci inauntru si ne da voie sa ne servim cat vrem cu prajiturile de pe masa goala, maro, dar impunatoare. Ei bine, nu chiar goala caci avea si niste pahare pe langa farfuria de dulciuri.
Lasand deoparte tehnologia ce transmitea sunetele care ne gadilau urechile si farfuria deja goala, atmosfera era una imbietoare. Mici chicoteli se auzeau din coltul camerei, sora mea Rahela povestind cu verisoarele ce se strecurasera una cate una in incapere. Canapeaua mare, de un crem deschis, tapitata cu imitatie din piele ma primea in confortul ei si imi dadea voie sa privesc in pace la mobilierul fata in fata cu aceasta. Inafara de cateva decoratii de iarna, dulapul era unul clasic, cu usite maro ce aveau geamuri mici, dreptunghiulare si cesti de portelan inauntru. Adoram sa privesc seturile de cesti aranjate cu gust in spatele stivlei.
-Ce zici daca mergem la Mimi? imi intrerupe contemplarea Natty.
-Bine, oricum nu stiu unde sta.
-Ba stii! Am fost si anul trecut, iti amintesti? rade verisoara mea de mine, lungindu-si usor ochii caprui.
-Am fost? Aaa...da! Pai, hai!
Asadar, o insfacam pe Luiza, luam doua cutiute de cadou la subrat si dupa ce o anuntam pe Rahe ce planificam, o luam la picior.
Bulgarii zboara pe langa mine, ratandu-si parca tinta, iar zapada nu mai vrea sa stea lipita de pamant. De fapt, nu are de ales pentru ca cele doua tovarase ale mele si-au pus in minte sa afle tot satul ca ele au trecut pe acolo. Joaca lor ma amuza, dar nu destul cat sa-mi indeparteze vesnicele mele ganduri. Dupa doua poze ce aveau rolul de a mentine clipele vii atat timp cat personajele exista, imi indrept din nou privirea spre interiorul meu, dupa care spre inaltimi. Dealurile, ce mi-au placut intotdeauna sa le numesc munti, creau un peisaj suberb in fata ochilor mei si ma invita sa particip la el. Asa ca ma avant, studiindu-i detaiile expuse. Copacii goi, negri se insirau unul langa altul, incercand sa inveleasca fiecare petic de pamant cu radacinile lor. Zapada le era de un real ajutor impodobindu-i si pe ei totodata. Ceata se aduna in jurul "muntilor", dandu-le o nota de mister si inconjurandu-i ca un cojoc. Ochii mei priveau incantati acest contrast de noculori, iar mintea era blocata de uimire. Doar inima mai trimitea mesaje incercand sa lege o conversatie cu ratiunea din mine.
Dealurile acelea. Ma lasau fara cuvinte si imi aprindeau noi doribte in suflet. Conexiunea mult dorita s-a realizat, mintea intocmeste scenarii, inima le simte, iar pleoapele mi se inchid des pentru a crea un cadru cat mai real. Incepeam sa simt cum ii tin mana mereu calda si cum pasii nostri se potrivesc, hoinarind printre randurile de stejari. Rasetele ce ar fi umplut toata padurea le puteam auzi in mine si vedeam tot traseul pe care l-am fi parcurs. Am fi povestit si nici macar nu am fi simtit frigul ce facea pe regele prin padure. Probabil ca obrajii m-ar fi durut de la atata zambet pentru ca doar privindu-l as fi tresarit. Ma gandeam cum superbul peisaj nu ar mai fi contat cand l-as fi avut in fata. Cu ochii aia mari si sclipitori, zambetul ce ma poarta pe lumi de vis si pe deasupra... Buff! Ceva ma loveste, trezindu-ma din reverie si deja banuiesc ce se intampla.
-Iar ai intrat in lumea ta? zambetul enigmatic al Luizei ma convinge ca ea e responsabila cu trezirea mea si ca trecuse ceva timp de cand nu mai deschisesem gura.
-Chiar era necesar?
-Spuneti-mi si miee! sare Natty ajungand intre noi doua.
-Ce? Aproape am ajuns, nu mai avem timp de povesti.
Natty ma priveste suspicioasa, dar nu mai spune nimic desi chipul spun destule.
-S-a scos...o aud pe Luiza chicotind.
Nu-mi dau seama cand am sunat-o pe Mimi sau cand am traversat curtea impodobita cu zapada, stiu doar ca ma aflam intr-o camera mica, dragut mobilata, ce avea un tavan care te ducea cu gandul la o cabana. Ma asez pe un scaun cu patru picioare, fara spatar si cu un burete maroniu prins bine de el si ma las servita.
-Mai ia! trece a doua oara pe langa mine Mimi, balansand farfuria intr-o parte si in alta.
Pe cat pare de non-modesta si nepasatoare la prima vedere, pe atat este de darnica si sensibila. Nu ti-ar veni sa crezi, dar chiar este o alta persoana cand o lasi sa se deschida in fata ta. Parul negru, putin ondulat a varfuri, se lasa usor mai jos de umeri si ii incadra perfect fata de un ten deschis la culoare. Ochii-i caprui pareau sa spuna atat de multe, iar jumatatea aceea verde le dadea o stralucire aparte. Desigur, nu am putut-o analiza mult timp pentru ca spiritul ei sociabil a intrat in joc. Natty radea la stanga mea, iar Luiza nu stia daca sa-i interogheze verisoara sau sa mai ceara o bomboana.
Am incercat sa evit pe cat posibil subiectul despre ei, baietii, dar am esuat. Natty vorbea despre nu-stiu-cine care era impreuna cu una pe care o stia ea de cand era la gradinita si incerca sa creeze o imagine limpede astfel incat sa-si poata aminti si Mimi.
-Aaa...despre ea era vorba?
-Da, mai! Despre cine crezi ca tot palavragesc? Dar iti zic eu: nu-l merita!
-Da' de unde stii tu?
-Uite stiu. C-o cunosc, de-aia stiu!
-Si poate nu-i asa...
-Da' cum sa fie altfel? Spune tu!
-Eu zic ca... o privesc pe Mimi cum isi plimba ochii pe masuta de lemn in timp ce cauta un raspuns.
-Luiza, nu-i asa ca mai vrei o bomboana? spune ea cand tacerea devine prea lunga.
-Ba da!
Indrazneala si viteza cu care isi intinde mana nu face decat sa acopere timiditatea si inconfortul ce stiam ca o cuprinsesera. Nici pe mine nu prea ma incanta subiectul. Mi-era teama ca-si vor infdrepta curand atentia asupra mea si nu stiam ce sa le raspund. Asa ca...
-Luiza, tata a spus sa nu stam mult, nu?
-Da, dar mai stai putin.
Zambetul ce-i lumina intreaga fata in timp ce studia lucrurile Mihaelei si vorbea cu verisoara ei m-a biruit si m-a obligat mai apoi sa ma reasez. Mi-a parut de-ndata rau pentru ca ochii Nataliei s-au oprit asupra mea si un zambet smecheresc i se aseza pe fata. Oh, Doamne! Chiar nu am cum sa scap?
* * *
Pleoapele lenese mi se deschid greoi si incerc sa-mi dau seama unde sunt. Pentru cateva minute totul devenise negru si-mi imaginam ca ma aflu in bratele lui, cel care-mi sopteste ca nimic nu este mai pretios ca privirea mea si in prezenta caruia timpul nu este decat o notiune abstracta. Odata cu lumina ce-mi zdrobeste pupilele realizez ca cel care ma imbratisa nu era altul decat scaunul din dreapta soferului. Drumul imi parea la inceput necunoscut, dar treptat mi-am dat seama ce se intampla: mergeam spre casa. Troienele murdare de zapada domneau pe marginile soselei si se micsorau din ce in ce mai mult odata cu intrarea pe pod. Apele inghetate ma fascinau si intotdeauna ma convingeau sa ma aventurez pe suprafata lucioasa. Mi-as fi dorit sa spun ca patinam ca o castigatoare a medaliei de aur la un concurs national, fiind acompaniata de siruri de lebede albe, gratioase...insa toate acestea erau in mintea mea. Mai putin lebedele; ele chiar erau acolo.