" Mă măsură din cap până în picioare. Am măturat cioburile curajului zdrobit și cu inima bătând puternic l-am privit în ochi. Nu am văzut nimic: erau seci și reci. Speram să găsesc puțină lumină în ei, de care sa mă agat cu ghiarele ca să pot scăpa de acest infern. Dar era stinsă! Mi-a pipăit părul și mi-a făcut semn să îl urmez. Gânduri diavolești își făcuseră loc în mintea mea șubredă, iar frica se instalase neinvitată în sufletul meu. Peste mine se așternuse o iarna grea, viscolul îmi bătea inima fără milă și îmi îngheța fiecare celulă din corp. " ( din jurnalul Alexandrei)
Alexandra mergea teleghidată în spatele lui. Se uita cu groază la cuțitul ciudat, auriu de la brâu. Era sigură că era foarte ascuțit și ar putea-o străpunge într-o clipă. Cu un nod în gât privirea îi fu atrasă de al doilea pumnal cu pietre ruginii, prins atât de bine de cureaua împletită de la mijloc. Picioarele îi erau grele, iar stomacul protesta..nu mai mâncase de atâtea ore. Îl mângâie automat și îi ordonă să se oprească, sunetele lui jalnice îi îngreunau și mai mult situația. Uitandu-se deznădăjduita într-un punct de pe cămașa lui roșie avu un flesh. Văzu mâna mamei ei și urechile înflorisera la glasul ei dulce. Când fusese mică, mama ei o învățase sa fie puternica precum Popey the Sailor-man. Era o absurditate, dar amintirea îi dădu curaj...
......................................
Decembrie 1993
Ana își privea fiica cea mare, era atât de diferită de Cati. Alex iubea să împartă jucăriile cu ceilalți copii din parc, pe când Caterina îi păcălea ca să le fure. Prima spusese mereu adevărul chiar dacă apoi o implora jumătate de ora ca să o ierte pentru obrăzniciile făcute, dar Cati.. Off Cati mintea, încerca fără succes, să o manipuleze. Din păcate cu o mare durere în suflet, trebuia să admită ca fiica ei cea mică semăna perfect cu tatăl ei. Soțul infidel care o manevrase ca pe o marionetă până o aruncase la gunoi. Spera din suflet ca buna educație care dorea să i-o dea, avea să schimbe pornirile urâte. Zâmbi cand vazu cum Alexandra se strâmba la farfuria plină cu spanac. Nu îl suporta și cu greu o convingea să mănânce acest sănătos aliment.
-Draga mea ca sa fii puternică trebuie sa mănânci spanac!
- Mama...mama...daaaaar nu îmi plaaaace. Off- izbi furculița pe fața de masă-
- Alexandra nu incepe cu mofturile. Îți place sa fii precum Popey Marinarul?
- Da... Dar cum am sa fiu puternică precum Papa? Mamă...El e așa maaaare și are.. mușchi. Uite....eu, eu nu am - își încorda brațul cum văzu că făcea personajul din desenele animate- Veezzzzi mamma... nu am și mănânc spanac!
Ana zâmbi, îngenunche lângă fiica ei dulce și îi spuse:
- Îngerul meu adevărata putere vine de aici ( ii puse mâna pe inimă). Da, de aici vine forța. Nu trebuie sa ai mușchi ca sa fii puternică, ci o inimă curată și un caracter precum stejarul din grădina noastră, pe care mereu îl admiri. El nu are mușchi și e atât de puternic, încât a învins atâtea vijelii în lunga lui viață. A rămas drept, pregătit sa înfrângă alte furtuni. Așa trebuie sa devii și tu ... precum Popey sau stejarul nostru din curte ( o pupă pe creștetul capului).
-Da, mamă.
- Ei... pentru asta trebuie să mănânci spanac, e un aliment foarte important.
- Offf...
- Ei hai hai...
...............................................
Iunie 1612
Cum avea să scape dacă nu lupta? Îşi ridică timidă ochii din pământ şi privi în jur. Din nou simţi un nod în gât când vazu minunăţia din jur. Traversau un hol imbracat în mătase albastră. Deşi groaza se instalase în inima ei cu privire la viitor, asta nu însemna că sufletul nu aprecia frumuseţile care o înconjurau. Podeua de un albastru închis era acoperit de steluţe aurii, iar langă fereastra minuscula se odihnea o vrabiuţă. Avu senzaţia ciudată că se rătăcise ca şi ea, că locul ei nu era pe zabreaua prafuită şi ruginită. Ci pe un câmp verde, plin de flori şi de fluturi,iar.. "Alexandra" ţipă vocea ei interioară " Lasă florile şi fluturii! Concentreză-te, trebuie să ajungi acasă!" Acasă, da vreau acasă!Se uită în jur şi observă că în partea stângă a holului parcă interminabil, se afla o uşă deschisă. Razele soarelui păşeau uşor luminand în urma lor marmura. Emoţionată, se uită la barbatul din faţa ei care parcă o uitase, dar ea ştia că nu e aşa. Aşteptă până ajunse în dreptul uşii şi fără să se uite în urmă fugi.. Picioarele se indreptau singure spre libertate. Nu auzea nimic.. nu vedea decat uşa devinită deodată dragă, era atat de concentrată încât avu un şoc când 2 mâini musculoase o cuprinseră din spate.
" Mă zbăteam ca o nebună. Toată disperarea care zăcuse în mine ieşea la iveală printr-un urlet care ar fi ingheţat orice fiinţă normală. Doar că barbatul care mă ţinea captivă era un mostru fără inimă. Urma să fiu vândută celui care plătea mai scump şi.. nimănui nu îi pasa, în nici un caz lui. Călcâiele mele îl loveau, iar incnetul lui îmi dădu putere să-l lovesc și mai tare. Dar victoria mea fu scurtă pentru că mă drogă și imediat am căzut la picioarele lui precum un sul de mătase." ( Din Jurnalul Alexandrei)
Said o ținea cu o mână și o privea surprins cum încerca să scape din ghiarele lui. Ținea în brate o frumoasă pisică sălbatică. Trebuia să o liniștească altfel ar fi trezit toată clădirea, iar femeile ar fi bârfit până seara. Era contra pedepselor care distrugeau marfa precum biciuirea sau mutilarea. De ce să folosești asa ceva când existau altele la fel de eficiente precum drogul, bătaia la tălpi sau înfometarea? În cazul acesta de bătaia la tălpi nici nu putea fi vorba, așa că apasă un buton secret care deschise inelul de aur cu rubin de pe degetul mare, iar tânăra razboinica se prăbuși pe marmura rece.
O ridică ca pe un fulg și chema Îngrijitoarea Hammam-ului de Nord ( Hammam = baie turcească) care la rândul ei chemă odaliscele din subordinea ei.
Alexandra se trezi în ultima cameră a hammam-ului numită camera răcoroasă sau camera relaxării, înfășurata în pestamalul auriu ( pestamal= prosop tradițional turcesc) pe masa rece de marmură. Tellakul ( tellak= cel care spala sau maseur) plecase de câteva minute fiind înștiințata ca îngrijitoarea hammam-ului de Nord va veni să o pregătească pentru vânzare. Alex era singură. În ciuda micii amețeli se simțea bine. Corpul îi era relaxat, iar pielea mirosea a trandafiri. Dorea să se ridice să...să facă ce? Parcă totul luase o pauză, parcă și mintea ei intrase în concediu. Se simțea prea bine ca să fie adevărat. Ce se întâmplase? 1,2,3 îngheță... realiza deodată că sub acest prosop pufos era... goală. Cineva o dezbrăcase și o îmbăiase. Își aminti mâinile dure a lui Said pe încheieturile ei, cum le strângea ca într-o menghina. Un fior rece îi traversa șira spinării. O violase? Ca sa verifice își contracta vaginul. .. nici un disconfort, din contră se simțea divin, avea ciudata impresie că plutește. Toți mușchii îi erau relaxați, se mai simțise așa o dată. . Dar când? A da, când Mihai îi dăruise de ziua ei un pachet întreg la Spa-ul Victoria din București. Poate într-adevăr se afla într-un spa, până la urma nu în fiecare zi ești mireasă. Mireasă... Dumnezeule ce zi este? Nunta...nunta ei!! O panică cumplită o cuprinse. Se ridică repede de pe masa strâmtă și se uită în jur. Se afla într-o baie imensă de culoare crem. Nu avea ferestre...și totuși era luminată. Cum? " Proasto lumină artificială... becuri" se certă în gând... Dar nu văzu nici unul. Duse mana la gură când observă tavanul curbat plin de puncte luminate, care erau defapt mii de gauri mititele care lăsau razele soarelui să intre. Numai văzuse niciodată așa ceva. Era superb. Se întoarse cu acest gând în minte când auzi ușa deschizându-se.
- Mi s-a spus că vorbești franceza, spuse femeia plinuța. Era de statură medie și robustă. Părul îi era împletit în trei coronițe strânse foarte bine la spate. Fusta de un verde închis ii atingea călcâiele, iar cureaua împletită din 15 funii aurii îi strângea mijlocul. De partea stângă atârna un sac de catifea neagră, iar de partea dreapta un set gros de chei. Vorbea ca și Said o franceză stâlcita, cu un accent urât. În urma ei stăteau cu capul plecat 3 tinere îmbrăcate în rochii simple gri, iar una dintre ele ținea un set de borcanase în mână. Din câte putea să vadă Alexandra semănau cu mici cutiuțe transparente de vopsele.
- Nu îmi place să mă repet, știi franceza? Vocea îi era rece și dură. ( Conversația dintre personaje va fi în franceza)
- Da.
- Nu îmi fa probleme, altfel îl chem pe stăpân! Am venit sa te pregătesc și să te conduc apoi în Marea Sala a Bucuriei. Repede că nu avem timp!
Alexandra tăcu și calcula în minte distanța de la ușă spre ea. Dar renunță imediat la idee când vazu strălucirea unei săbii. Ieșirea era păzită. Dădu tristă din cap și se lasă înconjurată de fetele care o dezbracasera și începuseră sa ii maseze corpul. Una dintre ele scoase un pieptăn din fildeș și cu grija o piaptăna, alta îngenunche și îi masa tălpile ca a treia să deschidă borcanasul și sa întindă pe palme pasta roșie. Șocată și în același timp curioasă observă cum a treia fata ii masa sfârcurile făcându-le roșii ca focul, ca apoi să se îndrepte repede spre buzele sexului. Cum le atinse Alexandra trase surprinsă aer în piept. Dumnezeule, îi scoteau în evidență părțile sexuale. O picta ...jos!! Închise ochii și numără până la trei ca să se liniștească. " Nu sunt eu...nu mi se întâmplă mie!!" repetă speriată în gând.
Sub observarea atentă a îngrijitoarei o îmbrăcara într-o cămașuta fina transparenta. Arata și conducea a păcat!
I se spusese sa își tina privirea aplecata pe tot parcursul drumului. După un timp se opriră. Curiozitatea își făcu loc în sufletul ei și privi cu precauție în jur. Venea așa numitul stăpân cu încă 5 fete îmbrăcate exact la fel ca ea. Deodată timpul parca se opri, iar Alexandra observă o pereche de ochi negri precum cărbunele în coltul îndepărtat al holului. Stătea ascuns în umbră după un imens ghiveci. Ii putea vedea doar ochii care parcă sclipeau.
" Am simțit mii de furnicături traversandu-mi corpul. Nu îmi dădeam seama ce anume vedeam. Era atât de bine ascuns încât ajunsesem în câteva secunde să mă îndoiesc de mine. Părea o umbră vie! Ochii lui îmi străpungeau sufletul făcându-l sa tremure. Nu mai eram conștientă de nimic. Mă atrăgea ca un magnet. Sfârcurile mi se întărisera, mă simțeam mai expusă ca oricând pentru că știam că mă măsoară și că mă putea vedea în toată splendoarea mea adică. .. goală. Cămașa pe care o purtam nu ascundea nimic, ci din contră. Stomacul mi se contractase, iar gâtul mi se uscase. Privirea lui mă înfioara, dar mă și îngrozea în același timp pentru că era de neclintit. Nu era precum a lui Said, dar nu era nici blândă și nici dulce. Pe de o parte mă chema, pe de alta parte mă înfricoșa! Ce ființă devenisem în câteva ore dacă reacționam așa sub privirea unui bărbat oarecare? Dar ceva din adâncul inimii mele sângerânde, îmi șopti că nu îmi e necunoscuta privirea lui... Deodată magia se spulberă! Said mă îmbranci, iar el ...dispăruse. .. asta dacă fusese cu adevărat acolo și nu creația mintii mele zdruncinate!!" ( Din Jurnalul Alexandrei )
Alexandra se indrepta cu pași mărunți și cu capul aplecat spre locul ei din Marea sală a Bucuriei. Vedea cu cum degetele ei goale se scufundau în covorul roșu persan. Auzi voci, iar într-un colț o fată plângea înfundat. Și ea ar fi plâns, dacă ar fi avut lacrimi sau dacă ar fi ajutat-o la ceva. Dar știa instinctiv că asta nu i-ar fi produs decât probleme. Oftă și aștepta în tăcere. Cu urechile ciulite îl auzi auzi pe Said. Vorbise în franceza:
- Domnule de Never ce placere și ce onoare îmi faceți ca vă aflați în casa mea. Ați adus lumină în aceasta casă.
Domnul de Never era în realitate marchizul de Blois trimis de rege într-o misiune secreta în Constantinopol ( n.a: Istanbulul de azi). Stramba din nas, detesta politeturile lor exagerate și tradițiile lor stupide. Dar trebuia să se întâlnească pe timp de noapte cu Marele Vizir la ruinele vechiului monument Alb. Nu îi plăcea aceast lucru, totul trebuia făcut în taina... Dar nu putu sa refuze cererea directa a regelui! Al naibii sa fie, nu avusese de ales!!Ii era frica, ura acest cuvânt. Nu era creat pentru el, pentru marchizul de Blois conte de D'Artois. Dar da, cu toată amareala din gură trebuia să admită că îi era teamă ca oricărui muritor de rând. .. ca nu cumva să fie o înscenare și mâine sa nu zacă mort într-un șanț putrezit!!! Și totuși, dacă ar fi așa de ce sa îl trimită atât de departe și sa nu îl ucidă rapid pe o străduță lăturalnica din Paris? Nu era iubit de curteni pentru micile lui plăceri deosebite. Adora sa provoace durere, și se hrănea cu lacrimile virginelor sale. Hmm... da pentru asta era aici. Unde se putea găsi o sclava mai minunată decât în piețele unice din Constantinopol? Reveni cu gândurile în prezent când auzi cuvântul nobilă.
- Nobilă? Spui că această sclavă e o nobilă?
- Da stăpâne e o nobilă franțuzoaica. Mâinile ei sunt fine precum cea mai fina mătase, pielea ei o explozie de trandafiri iar buzele devoratoare de păcate.
Da detesta și modul lor inflorit de a se exprima. Nu era niciodată direcți și încercau sa te vrăjească cu expresiile lor pompoase. Oare regele aflase de existenta grupului secret Lorzii Cenușii și de faptul ca plănuiau sa îl ucidă? Oare de asta... gândul ii fu întrerupt de suma exorbitanta pe care o cerea pentru fata. Cu suma asta putea sa își cumpere 100 de virgine, hmm sa nu exagereze... Dar 10 tot își cumpăra! Ii ridică brusc capul și o privi atent. De Blois se excitată la vederea ochilor întunecați ai tinerei sclave. Era trecuta de prima tinerețe, dar ceva din el se trezi când o văzu. Gândul de ai produce durere îl încânta. Înghiți în sec la vederea sfarcurilor pictate. Le-ar fi pictat el cu sânge. Simți că pantalonii îl strâng dureros. O vroia! Dar nu putea plăti asemenea sumă, nu era nobilă și nu era nici virgină. Putea să jure că nu e. Îi luă palma în mână și se încruntă când ea se smunci. Hmm... sălbatică, ar fi imblanzit-o el și urletele ei...hmm Avea mâinile delicate ca a unei doamne. Poate era bastarda unui nobil de țară sau o curtezana. Dar anula repede ultima idee din minte. Nu avea privirea lor, nu era virgină, dar nici nu avea privirea unei tarfe. Văzu urma unui inel... văduvă?
- Nu cred că e nobilă. Suma care o vrei e prea mare pentru calitatea mărfii. Și ca să vezi că am dreptate am sa îți demonstrez imediat. Dacă ai vrut sa mă înșeli....
Orice nobil de familie buna știa latina. Lecțiile erau scumpe, dar obligatorii. O detesta, dar o vorbea la perfecție. Zâmbi, dar ce nu ura el? Imediat veni răspunsul: lacrimile și durerea.
Când văzu că se aplecă din nou, Alexandra crezu ca înnebunește de groază.
" Mă rugam neîncetat să nu fie el cumpărătorul meu. Cum aș putea să explic senzația de frig și de moarte pe care mi-o dădea aproprierea lui de mine? Îmi dădu părul după ureche și mi-o mângâie. Am vrut să mă retrag, dar ma strânse puternic de umăr. Îmi producea scârbă, parcă atingerea lui era a unei reptile hidoase. Îmi vorbea în. .. latina! Iar cu fiecare cuvânt un cuțit invizibil îmi perfora sufletul. Începusem să tremur puternic când sensul lor își făcură loc în mintea mea. Mă gândisem cu câteva minute în urmă că nu puteam sa plâng.. mă înșelasem! Mama, profesoară de latină, ma învățase aceasta limbă dificilă încă de când eram mică. Nu îmi plăcea așa tare, dar nu doream să o supăr. Cati făcea imposibilul să o necăjeasca cu toanele și țipetele ei, iar eu doream să îi aduc doar zâmbete și bucurie. Așa că făcusem tot posibilul să o învăț. Iar când cuvintele bărbatului din fața mea capatara sens aș fi vrut ca podeaua să mă înghită și să mor în acel moment!" ( Din Jurnalul Alexandrei)
Ii dădu vrăjit părul mătăsos la o parte și îi mângâie cu degetul mare urechea. Să vedem draga mea vrabiuţă ciufulita cât de nobilă ești:
- Draga mea vrabiuţă ciufulita ( glasul ii era dulce și seductiv), dacă ai fi a mea ai sta în beciul castelului legată de un stâlp până mi-ai cădea la picioare. Ți-aș bea lacrimile ca pe o licoare și le-aș amesteca cu sângele tău cel rubiniu. Ți-aș produce zeci și zeci de răni superficiale cate ți-ar produce atâta durere încât ai leșina în brațele mele. Iar eu ca un domn te-aș așeza pe satin și te-aș penetra cu brutalitate până urletele tale ar fi muzica pentru urechile mele scumpa mea.
Ochii Alexandrei se mărira de groază, începu să tremure violent și să se smulgă din brațele lui. Iar marchizul șocat realiza că ea știa latina și asta o făcea și mai interesantă decât era deja. Se excitase la maxim, se simțea emoționat de parcă era adolescent. Ii privi sfarcurile, il atrageau să le muște cu putere. Neputând face asta își înfipse mâinile în parul ei bogat și o forță să i se uite în ochi. Când ochii li se întâlnira o pisca foarte tare de san, încât Alex se strânse pumnul de durere. Cu zâmbetul pe buze se ridică în picioare, va plăti prețul... dar tot nu credea că e nobilă, era prea vulpoi ca să fie păcălit. Nasul lui îi spunea că nu face parte din clasa lui socială, dar că e unică. ..iar lucrurile unice erau ale lui. Avea o minunată colecție de jucărele vii. Dar când se pregăti să îi spună lui Ahnir... sau Said... cui îi pasă. .. ușa dublă aurită a Marii Săli a Bucuriei se deschise și intră un bărbat negru, înalt de peste 1.90, care eclipsea pe toți oamenii din sală. Îl văzu mirat pe Ahnir...sau cum îl chema cum se închină de câteva ori in fata uriașului, cum pălește ca apoi să roșească brusc. Barbatul misterios cum veni asa și plecă: mândru, lăsând doar șosote în jurul lui.
- M-am gândit să o cumpăr.
Said se uită ciudat la el. Fata avusese mare noroc. Pe de o parte de bucura că așa se întâmplăsera lucrurile. În hainele de om obișnuit îl recunoscu rapid pe marchizul de Blois, de asta și mărise prețul. Marchizul era foarte bogat și cunoscut pentru gusturile lui speciale. Pe de altă parte ... nu, pentru că fusese nevoit să o dea pe nimic. Dar..poate era mai bine... până la urma marchizul era un monstru.
- Prea târziu a fost cumpărată de Marele Eunuc Negru, e proprietatea marelui nostru sultan Ahmed I. Alah să îi dea lumină și să îl poarte pe cărări bune....