Damien
Vestea morţii lui Joshua a pus-o la pământ pe Maya. Cu o doar o săptămâna înainte de sfârşitul lui noiembrie, boala i-a curmat zilele bătrânului, după ce săptămâni întregi s-a chinuit pe patul de spital.
Maya e devastată şi se învinovăţeşte pentru faptul că nu a încercat mai tare să îl convingă să renunţe la traiul pe străzi.
A trecut o săptămână de când Joshua a murit, dar Maya încă nu şi-a revenit. Plânge aproape în fiecare zi şi lacrimile ei mă seacă complet de energie. S-a îndepărtat de mine şi asta mă doare.
Nu ştiu ce să fac ca să o readuc pe Maya cea veselă înapoi.
— Hei, ţi-am pregătit ceva de mâncare, îngenunchez lângă fotoliul pe care stă absentă de când a venit la mine, cu picioarele ridicate, pe care îşi sprijină capul.
— Nu mi-e foame, nu îmi întâlneşte privirea deloc.
— Haide, Maya, trebuie să mănânci ceva, încep să mă enervez.
— Damien, ţi-am spus că nu mi-e foame! se uită la mine cu furie în ochii ei verzi.
— Fir-ar să fie, Maya! mă ridic nervos şi îmi trec mâna prin păr. De ce te încăpăţânezi să te comporţi aşa? o întreb exasperat.
— Cum mă comport, hm? mă provoacă, ridicându-se şi ea.
— Distant! Mă respingi de o săptămână şi nu mai ştiu ce să fac ca să îţi întru în graţii! Nu mai vorbeşti cu mine, îţi petreci tot timpul, stând într-un colţ şi plângând. Nici măcar să mănânci nu mai vrei! Unde vrei să ajungi cu atitudinea asta?
— Asta sunt eu, Damien, când sufăr după pierderea unei persoane dragi! se răsteşte la mine.
— Înţeleg că ţi-a fost apropiat, dar cu încercarea ta de a te autodistruge nu o să îl aduci înapoi pe Joshua! Cel puţin, mănâncă ceva, dacă nu vrei să stai în compania mea şi nu îţi face plăcere...
— Vrei să încetezi odată cu prostia asta!
Mă uit la ea şocat. Nu am văzut-o nicodată atât de furioasă, gata să mă plesnească. Ceva din privirea ei rece mă face să simt o înţepătură în piept.
— Tot timpul ai impresia că nu eşti niciodată suficient de bun, dar ghici ce, Damien? Nu e tot timpul despre tine! Mereu faci presupuneri şi mereu gândeşti pentru mine. Nu ţi-am spus că nu vreau compania ta, şi totuşi, tu asumi imediat că e vorba de tine, că tu eşti problema! Nu, Damien! Joshua a fost un prieten drag pentru mine, a fost ca un tată atunci când propriul meu tată nu mai era aici să îmi dea sfaturi! Deci dacă plâng de o săptămână şi ţie nu ţi-am mai acordat atenţie e pentru că îmi e dor de el! Nu are legătură cu tine!
Lacrimile îi invadează faţa, dar Maya le ignoră şi mă priveşte dazamăgită.
— Maya... cuvintele mi se opresc în vârful limbii.
Nu ştiu ce să îi spun.
— Mai bine plec, se îndreaptă către uşă şi o trânteşte cu forţă în urma ei.
*
Ajung în mai puţin de o oră la apartamentul lui Kim şi al lui Eric.
— Ce s-a întâmplat, Damien? privirea îngrijorată a lui Eric mă face să oftez.
În ultima perioadă, eu şi Eric ne-am apropiat destul de mult. Vorbim la telefon des şi ne întâlnim o dată la câteva zile să petrecem timp împreună, ca fraţii. Uneori, îl invităm şi pe Xavier.
Mă bucur că Maya a tot insistat să încerc să nu îi mai alung. Datorită ei am făcut un efort şi pot să spun că asta a fost una din cele mai bune alegeri pe care le-am făcut. E bine să am un frate pe care pot să mă bazez oricând şi un tată care e acolo pentru mine.
Eric îmi face loc să intru şi mă îndrept direct în sufrageria lui, unde o găsesc pe Kim, aşezată în faţa televizorului cu un bol de îngheţată în braţe.
— Damien? Kim se uită confuză către Eric, întrebându-l din priviri ce caut aici.
Mă aşez pe fotoliul liber, iar Eric se duce lângă soţia lui.
— M-am certat cu Maya.
Încep să le povestesc ce s-a întâmplat pentru că am nevoie de sfatul cuiva şi nu ştiu la cine altcineva să apelez, iar Kim, fiind prietena cea mai bună a Mayei e cea mai în măsură să mă ajute.
— Damien, Maya suferă acum. Reacţionează dur atunci când pierde pe cineva drag. Când tatăl ei a murit a fost de zece ori mai grav decât acum. Nu mai ştiam ce să fac. Trebuie să ai răbdare cu ea şi să încerci să îi fii alături, chiar dacă o să aibă tendinţa să te respingă. Aşa procedează Maya la durere: îi respinge pe cei care vor să o ajute, se închide în ea şi preferă să sufere singură, în tăcere, dar nu e bine să o laşi singură.
— Nu ştiu ce să fac, Kim...
— Doar fii lângă ea, Damien.
Timp de câteva minute, privesc pierdut în gol, dar vocea lui Kim mă readuce din nou în conversaţie.
— Am o idee! Mai e mai puţin de o lună până la Crăciun şi Maya adoră Crăciunul. E perioada ei preferată din an. Poţi să o scoţi din starea în care a căzut prin activităţi legate de această sărbătoare. O vei convinge să se implice şi să nu se mai concentreze pe moartea lui Joshua.
— Eşti sigură că o să funcţioneze? Pare că mă urăşte acum, îi mărturisesc.
— Nu te urăşte, Damien.
Observ că oboseala începe să o cuprindă pe Kim şi cască din ce în ce mai des şi iau asta ca pe indiciul meu de a pleca.
— Îţi mulţumesc, Kim.
Mă ridic, cu Eric pe urmele mele.
— Ştii, chiar nu îmi închipuiam vreodată că o să te văd atât de îndrăgostit de o fată.
— Nu sunt îndrăgostit, neg cu vehemenţă. Doar ţin la ea.
— Damien, te rog, începe să râdă amuzat de declaraţia mea. Nu te mai minţi inutil. Fata asta te face fericit şi se vede de la o poştă. Nu te-am văzut niciodată atât de plin de viaţă şi e pentru prima oară când îţi pasă atât de mult de cineva.
— Dar nu e iubire, Eric. Eu nu mai vreau să iubesc...
Îmi aduc aminte de Alma, fata pentru care am simţit pentru prima oară ceva asemănător iubirii şi cât de mult m-a durut ceea ce mi-a făcut ea. Şi totuşi, ştiu că Maya nu e ca Alma şi îi pângăresc imaginea Mayei comparând-o cu o asftel de persoană. Maya mea e bună.
— Ştiu că te sperie sentimentul asta, Damien, dar ca de la frate la frate, îţi spun că nu prea poţi să controlezi chestia asta. Poate nu vrei să recunoşti acum, dar într-o zi o să îţi dai seama că bătăile alea de inimă se intensifică doar când te gândeşti la ea şi "acasă" o să devină doar acolo unde e şi ea prezentă. Am trecut şi eu prin stările astea de confuzie la început. Îmi era aşa frică să accept ceea ce simţeam pentru Kim, să accept ideea de a-mi pune sufletul în palma ei şi să am încredere că nu mi-l va arunca la pământ, călcându-l în picioare. Dar, într-o zi, mi-am dat seama că dacă aş pierde-o, aş simţi cum sufletul ăla pe care nu am avut curaj să i-l pun ei în palme, m-ar durea mai tare decât dacă mi l-ar sfâşia ea. Şi fără ea nu aş fi fericit.
— A fost în ziua aia când Kim a avut accidentul de maşină, nu?
Îmi aduc aminte cum Eric aproape că a leşinat când a primit un telefon de la spital în care îi spuneau că iubita lui e acolo. Din fericire, a avut doar câteva zgârieturi şi nimic grav nu s-a întâmplat, dar incidentul l-a făcut pe Eric să fie mai atent şi drăgăstos cu Kim. Îmi amintesc cum îmi venea mereu să îl iau la bătaie pentru că se comporta ca un căţeluş amorezat.
— Da. E greu să dai o asemenea putere oamenilor, Damien: să îi laşi să te distrugă şi să ai încredere că nu o vor face. Dar merită să îţi asumi riscul asta.
— Uneori nu merită, Eric.
— Dar alteori da. O să îţi dai seama singur, oricum. Spune-mi, dacă eşti atât de sigur că nu merită, de ce nu ai renunţat pur şi simplu la Maya după cearta voastră şi ţi-ai mai bătut capul să vii şi să-i ceri sfatul lui Kim, hm?
Mă gândesc la întrebarea lui şi trebuie să îi dau dreptate.
— Hai, du-te la ea mai repede, mă îndeamnă, zâmbind complice.
Dar înainte să plec, îl îmbrăţişez pe Eric, luându-l prin surprindere cu gestul meu.
— Eşti un frate bun, Eric.
Îl simt cum trage aer în piept emoţionat şi în cele din urmă mă îmbrăţişează şi el.
*
— Damien, e totul bine?
Xavier îmi deschide uşa, surprins să mă vadă aici.
Atunci când am plecat de la Eric mi-am dat seama că nu ştiu ce "activităţi de Crăciun" ar trebui să fac cu Maya, pentru că niciodată nu am sărbătorit şi de fiecare dată mă închideam în camera mea, imediat după ce Xavier şi Eric mă obligau să asist la desfăcutul cadourilor. Când m-am mutat singur, nici nu m-am mai obosit să iau parte la mesele festive pe care le organiza Victoria în fiecare an şi de decorat casa nici măcar nu se pune problema.
Nu am vrut să o stresez pe Kim cu subiectul asta şi nici pe Eric care probabil voia să aibă grijă de soţia lui însărcinată în aproape opt luni. Xavier ar putea să mă ajute cu câteva idei pentru că Vicky e la întâlnire cu noul ei iubit şi nu era disponibilă acum.
— Am nevoie de ajutorul tău.
— Sigur. Ce s-a întâmplat?
Ne îndreptăm amândoi către biroul lui şi odată ce ne aşezăm confortabil pe canapeaua lui din piele, încep să îi explic totul.
— Deci, ce ar trebui să fac, nu prea mă pricep la asta...
— Să vedem... îşi toarnă un pahar de whisky. Dacă îi place aşa mult Crăciunul, cred că orice legat de asta o să o bucure. Ai putea pentru început să mergi cu ea prin magazine, e începutul lui decembrie, o să fie pline de o grămadă de chestii tematice. Puteţi alege decoraţiuni pentru casă şi pom. Mă gândesc că la casa de pe lac, ar fi chiar frumos să decoraţi în spiritul sărbătorii şi acolo e un fel de loc al vostru. Eric tot timpul îmi spune că petreceţi cel mai mult timp acolo.
— Da...
— E perfect atunci! Trebuie să iei neapărat un brad, mergeţi să îl alegeţi împreună. Eva adora partea asta... devine nostalgic şi se uită la poza de pe birou, cu el şi soţia lui de când ea era încă în viaţă.
— Poţi să îi găteşti nişte fursecuri în forme din alea tematice, ştii tu, doar eşti un cofetar excepţional.
— Dacă nu o să mai vrea să vorbească cu mine?
— Nu o să afli asta decât dacă te duci la ea, Damien.
Îi ascult sfatul şi nu mai pierd nicio secundă.
Ajung în câteva minute în faţa apartamentului ei şi urc grăbit scările. Bat în uşă cu putere şi apăs butonul soneriei de nenumărate ori. Într-un final, uşa se deschide.
— Pot să intru? o rog cu voce scăzută.
Aştept cu inima cât un purice răspunsul Mayei şi când se dă la o parte, făcându-mi loc, răsuflu uşurat.
— Maya... cuvintele mi se opresc brusc când îi văd lacrimile, scurgându-i-se pe obraz.
Doamne, cât urăsc să o văd aşa necăjită!
Îi iau rapid faţa între palmele mele dure şi încerc să îi şterg avalanşa de picături care îi murdăresc chipul.
— Te rog, Maya, nu mai plânge, o implor cu glas tremurat. Jur că simt cum cineva îmi măcelăreşte sufletul de fiecare dată când văd nenorocitele astea de lacrimi! Aş prefera de o mie de o ori să mă las sfâşiat de colţii monstrului de Tores, decât să te văd plângând, adaug şoptit, sperând să nu audă ceea ce am spus.
— Nu spune asta! mă cuprinde cu braţele ei, ascunzându-şi capul la pieptul meu.
— Îmi pare rău, frumoaso, îmi pare rău că nu te-am înţeles, îi netezesc părul şi o sărut de nenumărate ori pe creştet.
— Îmi pare rău că am ţipat la tine, îşi ridică capul, atât cât să se poată uita în ochii mei.
O ţin în braţele mele până când suspinele îi dispar, apoi o iau de mână şi o duc înapoi în dormitorul ei.
— Pictezi?
În colţul camerei se află un şevalet acoperit cu un cearceaf alb, iar lângă el, pe o masă mică de lemn, câteva tuburi de vopsea şi mai multe pensule.
— Da, m-am apucat iar...
Se aşează pe marginea patului şi îmi face semn să vin lângă ea.
— Pot să văd?
— O să îţi arăt când e gata.
Mă aşez lângă ea şi după câteva minute de linişte inconfortabilă, îmi vine o idee.
— De ce s-a înroşit caracatiţa?
— Ce? Despre ce vorbeşti, Damien? mă întreabă Maya confuză.
— Doar răspunde la întrebare...
— Nu ştiu... cedează şi se uită ciudat la mine.
— Pentru că tocmai a văzut fundul oceanului.
Timp de câteva secunde e linişte. Mult prea linişte. Şi ideea mea de a-i spune glume Mayei mi se pare din ce în ce mai proastă. La naiba cu Eric şi bancurile lui seci!
Dar imediat Maya izbucneşte în râs şi tot ce fac este să continui să o privesc fascinat. Ce râs melodios are!
— Oh, Damien, asta a fost o glumă teribilă!
— Teribil de bună vrei să zici, o strâng în braţe şi o trag uşor până când amândoi stăm pe pernele moi.
— Doi şobolani rodeau o rolă de film într-un cinematograf. La final, unul din ei îi spune celuilalt: "Mi-a plăcut mai mult cartea".
Din nou sunt binecuvântat să aud râsul Mayei. Şi în acest moment, în care o simt cum se eliberează de tensiunea acumulată în ultima săptămână şi cum pumnul ei micuţ îmi strânge tricoul, încercând să-şi stăpânească hohotele, ştiu. Ştiu că pentru fata asta aş fi în stare să spun glume proaste o viaţă întreagă dacă de asta ar fi nevoie ca să pot să îi ascult râsul fermecător, fără oprire.Iar asta nu înseamnă decât un singur lucru: sunt topit după ea. Maya mă are înfăşurat în jurul degetului ei şi, Doamne, ce n-aş face pentru fata asta!